Nea Bachus, împușcat la Jilava

Secretul lui Bachus e un film-satiră scris de Titus Popovici și regizat de Geo Saizescu în 1984. În rolurile principale au jucat titanii hazului românesc, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Gheorghe Dinică, Dem. Rădulescu, Jean Constantin și Sebastian Papaiani, așa că milioane de oameni ai muncii au rîs pe vremuri la cinematograf și milioane încă rîd azi, cînd revăd pelicula la televizor. Din comedie lipsește, însă, finalul, care în realitate a fost sîngeros. Căci eroul poveștii adevărate, Gheorghe Ștefănescu, a fost executat cu focuri de armă la Penitenciarul Jilava, într-o dimineață rece de decembrie, în 1981.

Ștefănescu s-a născut în 1929, în periferia Bucureștilor, și a fost ucenic la diferite prăvălii pînă cînd comunismul a înlăturat exploatarea omului de către om și i-a permis să devină gestionar. Acolo, nea Gică și-a descoperit vocația, scopul pentru care fusese născut, talentul organizatoric pentru care azi corporațiile și marile carteluri l-ar fi plătit cu bani grei. Felul în care el, la nivelul anilor ’70, a văzut procesul de producție și distribuție a vinului falsificat ar fi putut primi premiul Nobel pentru Chimie și Economie, dacă cineva ar fi avut ideea să scrie despre așa ceva. Căci nea Gică, a cărui educație nu trecea de cele opt clase obligatorii, a avut o imaginație și o creativitate ce întreceau cu mult epoca și orînduirea în care a fost constrîns să trăiască. Ideea lui de bază a fost cupajul, adică amestecul vinului prost cu un vin și mai prost pentru a obține un vin mai scump. Ideea nu era nouă, era, de fapt, ideea întregii alimentații publice comuniste, care amesteca falsurile și otrăvurile, și livra poporului produse toxice, capabile să-l sature, să-l îmbete și să-l ucidă.

Nea Gică a pus, însă, la punct un întreg sistem al cantităților. Aducea vin de la IAS-urile din Vrancea, unde mituise cu pricepere și cu măsură, ca să nu bată la ochi, dar să țină toată lumea mulțumită. O rețea de camioane cu foi de parcurs falsificate făcea curse clandestine duble și triple, în timp ce o rețea de CAP-uri și SMT-uri furnizau, la negru, motorina pe care o scoteau din tractoare. Nea Gică pregătise o întreagă formularistică ilegală, acoperea totul cu hîrtii imaginate de el, dar copiind birocrația comunistă, și astfel toate operațiunile aveau aparența unei corectitudini totale.

Banii au început să vină în cantități uriașe. La nivelul zilelor noastre, Nea Gică ar fi fost multimilionar în euro, dar prin contrast cu sărăcia de atunci ar fi fost, mai degrabă, la fel de bogat ca Țiriac. Între 1971 și 1978, comerțul lui de masă cu celebrele amestecuri de vin și de țuică i-a adus o avere pe care a fost nevoit s-o convertească în aur, dolari și obligațiuni CEC. Chiar dacă ar fi putut să-și cumpere Castelul Peleș, nea Gică a continuat să locuiască la bloc și să se lase învăluit de o anume modestie, ca să nu trezească suspiciuni. Pe ștatele lui de plată figurau sute de securiști, milițieni, activiști, secretari de partid, inspectori, controlori, generali și directori. Operațiunea lui era aproape de perfecțiune, iar nea Gică ducea o viață de noapte veselă și secretă, presărată cu satisfacții tinere și scumpe. Era un bărbat arătos, politicos și isteț. Nici nu se putea altfel, era doar primul capitalist al Epocii de Aur. Poate că această calificare de vîrf, strecurată de un securist în urechea lui Ceaușescu, i-a adus căderea. A fost arestat, băgat la pușcărie și, în loc să fie numit ministrul Economiei, a fost împușcat.