„Ţigarski? Ţigară, na?“ Îi dau. Şi foc. Pare destul ca să legăm o trainică prietenie. „Să ştii că am fost student, doi ani, la Bucureşti. Te duci la şcoală, nu?“ Mă bucur. Probabil că fiind de-abia ora 4 dimineaţa, mai pot părea student, elev, preşcolar, ceva.
„Uite, eu vând funduri din astea de lemn, făcute de mine la tâmplărie, să nu crezi că le fur. N-ai doi lei? Să-mi iau o bere, că mă duc la Constanţa la spital, la nepoţica mea.“ Îl întreb dacă vinde fundul. „Nu, că-i ultimul. Dacă-l vând, par boschetar. N-ai doi lei?“ N-am. Dar îi dau numărul unui băiat pe care-l ştiu eu. Să-i spună că nu vrea decât doi lei, nu salariul pe ianuarie şi februarie. Da’ tre’ să aibă cont la Piraeus, că altfel…
