Matia Corvinul, regele Ungariei, avea motive destule să năvălească în Moldova. Vecinul lui, Ştefan cel Mare, ştia că istoria nu memorează decît numărul de cadavre şi-i dădea înainte cu hărţuiala şi războiul. Practic, îi înţepa pe unguri în permanenţă, cînd cu vorba, cînd cu suliţa, cînd cu ţeapa comercială. Chiar să fi fost un monarh calm, surd şi orb, Matia s-ar fi îmbolnăvit de nervi. Dar el era o fire turbată, care vedea roşu şi auzea voci încă din fragedă pruncie.
În 1467 îl aflăm, aşadar, în fruntea unei armate, invadînd Moldova. Armata ar fi numărat 40.000 de oşteni, dar coeficientul de PR medieval şi slaba pricepere la matematică a letopiseţelor ne fac să coborîm cifra pe la 15-20.000. Ceata lui Ştefan nu trecea de 12.000, dar nu trecea, mai ales, de limita la care băteau săgeţile maghiare, fiindcă moldovenii nu aveau drept platoşă, în afară de iubirea de moşie, mai nimic.
Matia Corvinul trece munţii prin Pasul Oituz, ocolind vîlceaua de la Mărăşeşti unde, din cauza drumurilor nereparate, exista o tăbliţă care avertiza: „Pe aici nu se trece“. La 19 noiembrie este cucerit Trotuşul, adică o parte din ţiganii unguri îşi cazează caii în bordeiele părăsite. Trei zile mai tîrziu, cade cetatea de lemn a Bacăului, dar nu din pricina armatei maghiare, care a trecut pe lîngă ea, ci fiindcă i s-a rupt o proptea. Regele Matia înaintează pe valea Siretului spre Suceava şi ocupă Romanul, Tîrgu Neamţului şi, în ziua de 14 decembrie, Baia Sucevei. În noaptea de 14 decembrie însă, Ştefan dă foc cetăţii. Pe lîngă cei 7.000 de unguri arşi, cronicarul părţii române n-a mai reţinut decît o suliţă în piept. Lupta a fost sîngeroasă, după cum o descrie de aici încolo cronicarul polonez. Matia a primit trei săgeţi în spate şi, dacă n-ar fi schimbat iute direcţia în care fugea, ar fi plecat cu tot arsenalul aer-om al Moldovei, înfipt în el.
