Stephen Strange, pardon, Doctor Stephen Strange este un neurochirurg atît de genial încît nici măcar un accident auto care ar fi fatal pentru orice muritor nu a avut curajul să-l trimită la etajele astrale ale universului. Fire impresionabilă, catastrofa s-a mulțumit să-i paradească doar mîinile, sperînd că urmașul lui Hipocrate n-o va lua la palme cînd se va trezi în spital, mîrîind nervos: „Băi, nu ți-e bine? Tu știi cine sînt eu?”.
De aici e simplu: medicina din Vest nu-i poate reda mîinile așa cum au venit ele inițial, așa că, după niște minute bune de dramă, Dr Strange pleacă în Nepal, în căutarea unui loc magic care a reparat și alți defecți fără speranță. Și, odată ajuns acolo, are revelația: nu e știință, nu e sectă pentru fraieri, e doar un grup de magicieni care folosesc chestii oculte pentru orice, inclusiv pentru a face friptura mai sărată, deși ei personal sînt la regim. El acceptă să fie vindecat, iar ei, drept mulțumire, îl antrenează să apere Pămîntul de forțele oculte pe care Multiversul vrea să le asmută asupra lumii.
E un film Marvel, deci să spunem lucrurilor pe nume de la început. Povestea e tipică pentru debutul unui nou personaj pe ecran: el intră în necaz pînă peste urechi, el descoperă superputerile, se bate cu antagonistul subdezvoltat, lumea scapă de la pieire. Inutil să mai spun, lumea e întotdeauna pe sfîrșite în filmele cu supereroi. Și de multe ori e greu de înțeles de ce, mai ales cînd villain-ul de pe ecran apare relativ puțin și, cînd apare, nu prea rupe cadrul cu amenințarea. În cazul de față, da, e un băiat machiat sinistru și care face gesturi magice, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l luăm la poceală. Pe bune, nu bateți emokizi pastilați.
Din fericire, povestea, așa șablon cum e, nu deranjează. Practic, e doar un pretext pentru punctele forte ale producției. Un schelet pe care regizorul și departamentul de efecte speciale pot broda o lume mesmerizantă prin culori și, mai ales, aerul suprarealist pe care îl ia fiecare scenă de luptă. Combinația de Matrix (ăla bun, nu alea idioate) și Inception funcționează elegant și în scenele de magie-fu, și în cele în care lumea e brusc cu fundul în sus, iar clădirile cad peste participanți, asta dacă între timp toată imaginea nu a fost descompusă pe baza unui pattern pe care nici măcar cea mai bună doză de LSD nu-l poate da. Și nu întrebați de unde știu asta. Să zicem că e licență poetică pentru proză.
În plus, e de apreciat că, deși constrînsă de șablon, echipa filmului știe să iasă grațios din aerul mistic și sumbru și să creioneze detalii care flirtează cu umorul fără să cadă în gluma fără haz, foarte la modă în filmele politically correct. Personal, am apreciat secvența hoțului de cărți, scurtă, nervoasă și atît de natural integrată în narativ. De asemenea, apreciez momentele autoironice, plasate imediat după cele grave, rezultatul final fiind un proaspăt „Sîntem noi supereroi, da’ nu ne luăm în serios”.
Într-un fel, Doctor Strange aduce aminte de nervul, pofta de joacă și tupeul din Iron Man, pe vremea cînd seria era abia la primul film și nu știa că va eșua, două filme mai tîrziu, în porcăria feministă Iron Man 3. Benedict Cumberbatch reușește să iasă din propria umbră creată prin Sherlock și imprimă personajului un camion de charismă proprie. E drept, aronganța, sentimentul de superioritate și alte mici detalii ale personajului recreat de Steven Moffat sînt tot acolo, dar asemănările se opresc aici. Privind comparativ, un spectator inteligent ar putea să-și imagineze întîlnirea dintre cele două personaje și să decidă că reacțiile ar fi net diferite. Și dacă totuși spectatorul nu vede diferența? Am niște dubii, fanii lui Măruță nu se uită la Sherlock.
Doctor Strange. R.: Scott Derrikson. Cu: Benedict Cumberbatch, Chiwetel Ejiofor, Rachel McAdams, Mads Mikkelsen.