Constantin Brâncoveanu a văzut lumina zilei în anul Domnului 1654, an din care, în afara acestei nașteri, a morții lui Matei Basarab, a unui mic nor de lăcuste și a unei năvăliri de rutină a tătarilor, istoria Țării Românești nu a mai reținut nimic. Zilele treceau unele după altele, fără iluzii și fără rost, așa cum vor continua să treacă trei secole și jumătate. Cu toate astea, poporul încă știa să guste frumusețea unui răsărit, nădușeala unei zile de clacă, aroma unui strugure furat din propria vie, usturimea unui gîrbaci pe spinare sau oboseala plăcută a unui viol reușit. Constantin Brâncoveanu a avut un tată bogat, dar nu l-a prea apucat. L-au apucat, în schimb, de poalele caftanului, seimenii și dorobanții răsculați împotriva domniei în 1655, iar părintele nu s-a putut smulge înainte ca cele douăzeci de halebarde să-l împartă în cîteva grămăjoare. La vîrsta de un an, rămas orfan de tată, Constantin a încăput pe mîna mamei și a bunicii dinspre tată, Păuna Greceanu, care i-au desăvîrșit credința în Iisus și în atotputernicia Sa, capabilă, cică, să te scoată de sub tăișul bardei păgîne, pe tine și pe fiii tăi. Pînă acolo, însă, mai avea de așteptat, iar așteptarea i-a fost umplută cu grijă de unchiul său, Constantin Cantacuzino, care s-a ocupat de educația sa laică.
Dascălii greci aduși de unchiul Costică l-au învățat să scrie în latină, să citească în slavonă și să găsească, la o adică, o cazare ieftină în Fanar. Copilăria însă, Constantin Brâncoveanu și-a petrecut-o în curtea boierească de la București, adică într-un conac din chirpici, înconjurat de un codru des, situat în inima Capitalei. În bătătura acestei sălbăticii urbane se iveau adesea vulpi, dropii, bursuci sau zimbri, iar pe timpul iernii mersul la privată trebuia făcut cu escortă de arnăuți, pentru a ține la distanță haitele de lupi. Cînd ieșeau la joacă, copiii se întorceau răniți sau mai puțini, iar seara, nu putea adormi nimeni pînă ce nu se potoleau tîlharii din împușcături. Chiar dacă frații lui n-au scăpat cu viață din ghearele acestei copilării, Constantin a făcut-o pînă la urmă, iar boierii ceilalți au socotit că ăsta poate fi un semn ceresc.