Nu se ştie cum a nimerit Pătraşcu Vodă în şirul domnilor munteni, dar a nimerit. Profilul său, complet atipic pentru fişa postului, ar fi fost respins la cel mai neatent interviu. Pe la 1554 se cereau anumite calităţi serioase ca să poţi deveni domn: cruzimea nativă, înclinaţia spre vărsare de sînge din senin, lipsa oricărei pîlpîiri umane în priviri, setea nepotolită de înavuţire, insensibilitatea absolută la vaietele poporului, bucuria de a decapita rude apropiate, hoţia congenitală şi, desigur, excelentele relaţii cu vizirii homosexuali şi lacomi de la Stambul. Pătraşcu Vodă n-a strălucit la nici unul dintre aceste capitole.
Ca dovadă, a primit porecla Pătraşcu cel Bun fără pic de ironie. Se povesteşte că bunătatea lui era proverbială. Nu numai că nu s-a omorît cu uciderea boierilor, dar e ştiut că adesea plîngea într-o căpiţă de fîn, adăpostind la piept un miel, un ied sau, dacă era puţin băut, o oaie. Ţăranilor nu le-a mărit birul, ci, cu multă moderaţie, i-a lăsat să-l plătească pe cel vechi, fixat de predecesorii lui cu mult dincolo de puterile omeneşti. A domnit între1554 şi 1557 în deplină armonie cu defavorizaţii Evului Mediu, remarcîndu-se prin apatie şi strălucind prin dezinteres. În 1556, viaţa lui monotonă a fost zguduită de o acţiune militară, singura. În colaborare cu Alexandru Lăpuşneanu al Moldovei, a luat cu asalt Clujul, de unde fuseseră izgoniţi Ioan Sigismund şi nesătula de mamă-sa, Isabella. Cei 14.000 de soldaţi ai lui Pătraşcu cel Bun aveau consemn să nu omoare decît strictul necesar, să se asigure că victima a primit condiţii egale şi a avut timp să se roage înainte. În fine, să ia toate măsurile ca renumele domnului să nu aibă de suferit. Valul de bunătate s-a revărsat peste Transilvania ca o facere de bine care, după întoarcerea pe tron a reginei Isabella şi otrăvirea lui Pătraşcu prin intermediul unui medic sibian, trimis de cucoana salvată, s-a dovedit, ca de obicei, o futere de mamă.
Excelent articolul. Patrascu a fost intradevar unul din cei mai „calmi” domnitori.