Păunașul codrilor, spaima agresorilor

Pe 7 octombrie 1916, trupe speciale germane și austriece au început ofensiva pe Valea Topologului, un mic afluent al Oltului, a cărui vale, mult mai largă, găzduia ofensiva generală a Puterilor Centrale. Topologul avea, pe vremea aia, și păstrăv, și clean, și lipan, ba chiar și lostriță, iar muntenii care știau să lege o muscă în cîrlig afișau acel zîmbet mulțumit ce răzbate din ciorba de pește. Vidra, nevăstuica, jderul și, uneori, ursul brun, pescuiau cot la cot cu ciobanii și cu pădurarii, ocrotiți de o tradiție a belșugului și a codrului românesc. Dar, după cum e lesne de înțeles, nimic din toate aceste minunății n-a mai rămas în picioare în acea zi de 7 octombrie 1916.

Generalul von Falkenheyn a desfășurat pe meandrele rîului elita vînătorilor de munte: Corpul Alpin German, Brigăzile 2 și 10 Munte austro-ungare. De partea cealaltă, în desișul pădurii, tremura la gîndul că nu-i iau foc cartușele Divizia 23 Infanterie română, înzestrată cu puști mai bătrîne decÓt crestele Carpaților și lipsită de muniție.

Norocul, însă, a fost în acea zi de partea noastră, căci, pe sub cetina deasă a brazilor, strunindu-și calul ce fornăia nerăbdător și tropăia din copite, aștepta maiorul Nicolae Rădescu, în fruntea divizionului său de cavalerie din Regimentul 5 Călărași. Fiu al unor moșieri de mică anvergură din Călimănești, Nicolae s-a arătat de mic încrezător în cariera armelor și, pînă la 1 iulie 1898, cînd a terminat Școala Militară de Ofițeri, și-a petrecut vacanțele hărțuind dușmani imaginari prin pădurile Carpaților Meridionali, înarmat cu o nuia de alun și o inimă de erou. Au urmat Școala Specială de Cavalerie și Școala Superioară de Război care, niciuna, nu mai aveau ce să-l învețe, de vreme ce Nicolae deprinsese de la codri și pîraie cum să hărțuiască și să nimicească inamicul.

Cînd au înțeles una ca asta Corpul Alpin German și Brigăzile de munte austro-ungare era prea tîrziu. Pătrunseseră deja în defileul fără scăpare al Topologului, unde Nicolae Rădescu își șlefuise, pe durata copilăriei, tehnicile de atac. Așa cum pățise Carol Robert de Anjou la Posada, cu șase secole mai devreme, așa au pățit-o și nemții. N-au fost nici bolovani azvîrliți de pe culmi, nici sulițe, nici săgeți, nici smoală și nici vipere. Dar atacul dezlănțuit de maiorul Rădescu în fruntea divizionului său a părut chiar mai cumplit. Mica trupă pitită după cai, sprijinită de pe flanc de cele cîteva mitraliere care reușeau să tragă și de ecoul văii care amplifica urletele călărașilor, a creat senzația unui atac cuman, a unei armate barbare, prăvălită din alte timpuri în apărarea rîului și ramului românesc.

Ofensiva germană a fost oprită, trupele de elită respinse. Armata română, încurajată de lupta divizionului de cavalerie și de spiritul medieval al defileului, s-a mobilizat și, vreme de trei zile, cît a durat restul bătăliei, a ținut cea mai bună armată a lumii pe loc.

Pentru curajul lui nebunesc, maiorul Nicolae Rădescu a primit Ordinul Mihai Viteazul, dar numele lui a rămas în istorie pentru alte fapte, săvîrșite ca civil, dar la fel de periculoase.