Acest titlu e încă disputat. Biografii care adună argumente n-au reușit să decidă care dintre servitorii lui Ceaușescu a fost mai idiot: Emil Bobu sau Tudor Postelnicu. La un moment dat, Postelnicu părea să cîștige cursa la milimetru, după celebra replică de la proces, „Am fost un dobitoc“. Numai că, interpretată ca o stratagemă de a cîștiga bunăvoința completului de judecată, această afirmație de diminuare a fost reconsiderată și calificată drept un indiciu – slab, dar real – al unei forme de organizare a conștiinței simple. Postelnicu, așadar, și-a anulat, prin această manifestare imprudentă de viclenie, diploma de prost suprem, care se află acum în posesia postumă a lui Emil Bobu.
Emil s-a născut în 1927 în județul Botoșani, într-un sat sărac, într-o familie săracă ce cultiva un pămînt sărac și care, la o adică, nu putea fura decît de la vecinii și mai săraci. Astfel, subnutriția și injustiția socială l-au propulsat pe viitorul ministru de Interne pînă în clasa a șaptea, unde s-a considerat că are educația încheiată. Copilul hrănit cu urzici și turtă de mălai n-a putut depăși limitele trasate de scrierea grupurilor „ghe-ghi“ și împărțirea cu doi, așa că a fost trimis ucenic la un strungar. Emil s-a lăsat fascinat de lăcătușerie, mai ales că meseria promitea intrarea pe uși încuiate, pe care proprietarii le considerau imposibil de deschis, și putea asigura cît de cît un viitor. Numai că, pe cînd deprindea tehnica șperaclului, tînărul Bobu a fost recrutat de partid. În 1945, cînd tancurile sovietice anunțau victoria criminalilor comuniști asupra criminalilor naziști, Emil s-a înrolat în PCdR.
Mintea lui slabă l-a propulsat imediat în carieră. Nu înțelegea mai nimic din ce se discuta la ședințe, de aceea era de acord cu absolut tot și se oferea primul să ducă la îndeplinire concluzia. Prostia i-a fost luată drept entuziasm și loialitate și, în scurtă vreme, a fost promovat. A absolvit la fără frecvență, în cîteva luni, școala juridică de la Iași și, fără să fi făcut stagiul militar, a fost numit procuror militar cu gradul de căpitan. A ajuns președinte al Sfatului Popular Suceava, deputat în Marea Adunare Națională și membru al CC al PMR.
Ceaușescu l-a descoperit la sfîrșitul anilor ’60, cînd a vizitat inopinat Suceava. Peste noapte, Bobu s-a postat la ușa apartamentului suprem și, spre dimineață, cînd Tovarășul a ieșit să se pișe, a dat peste el.
– Ce dracu’ faci aici la ora asta, tovarășe? a îngăimat Ceaușescu, gata să-și imagineze un complot.
– Veghez, tovarășe secretar general. Eu nu îndrăznesc să dorm cînd în orașul meu se odihnește cel mai iubit fiu al poporului, i-ar fi servit Bobu fraza repetată îndelung și ar fi executat o plecăciune spectaculoasă, cu mult peste ce reușiseră pînă atunci slugile obișnuite de la București.
Ceaușescu a murit de plăcere. Din clipa aia l-a luat sub aripa lui, cu sentimentul că descoperise o nestemată după care tînjea de mult. Bobu a devenit consilierul personal al Tovarășului și animalul de casă al familiei Ceaușescu. Slugărnicia lui avea ceva nemaiîntîlnit, gradul de degradare a ființei umane din Botoșani umplîndu-i lui Ceaușescu inima cu un neasemuit sentiment de superioritate. Bobu se lăsa bătut la tabinet și șeptic, era de acord cu tot ce urma să spună stăpînul său și dădea din cap chiar înainte ca Tovarășul să deschidă gura. În timp ce ia palme după ceafă și e făcut bou în hohotele întregii curți de la Snagov, Emil Bobu ajunge ministru de Interne și de Justiție și reușește să adune un pachet de putere pe măsura neobositei și grandioasei lui prostii.
După fuga lui Ceaușescu e băgat la închisoare trei ani și lăsat apoi în libertate pînă în 2014, cînd un atac cerebral îi curmă viața și dovedește că, pînă la urmă, tovarășul Bobu a avut creier.
Imbecilii de ieri au urmasi:cretinii de azi.
Care sunt si ticalosi,hoti,golani.
Si tot in fruntea bucatelor.