Ciudată e lumea tăcerii – ar fi spus amicul meu, poetul Daniel Pișcu. Doar că nu ar fi spus, ci chiar a spus-o, acum treizeci și cinci de ani, la Cenaclul de Luni. Pe vremea aia, zic acum, cuprins de o mirare mai lungă decît veacul, lucrurile erau clare. Cine ținea cu partidul se ducea la Luceafărul sau la Săptămîna. Era o pîine proaspătă, dulce și mare de mîncat – cu o condiție: să-i spurci pe tinerii moderniști. Cu cît demonstrația era mai învîrtoșată, cu atît era reușita mai garantată. Dar, pe bune, ce mare șmecherie învîrteau tinerii poeți? Încărcători distribuitori, librari, profesori la țară, cei mai mulți nici nu emiteau vreodată pretenții de reprezentare în lumea literară. Dincolo de un cerc restrîns de cititori, tineretul-rezerve nu avea nici statut socio-profesional, nici ieșire în lume, nici bani. Așa era făcută lumea pe atunci, iar partidul veghea la puritatea ideologică și la înfăptuirea neabătută… Neabătută de cine, s-ar întreba un naiv de azi. De nimeni.
Ehei, dar nu-s căile destinului așa limpezi. Dacă tinerii scriitori (generația ’80, cum ar veni, poeți, prozatori și critici) nu ieșeau în public, liderul lor, Nicolae Manolescu, da. Nu numai că ieșea, dar, în toate pozițiile, cu toate armele din dotare, trăgea asupra culturii oficiale de-i mergeau – acesteia – fulgii. Ei bine, exact din perioada aia am să dau de știre domniilor voastre za lucrul cenzurii și al redutei din revista Săptămîna. Directorul ei era Eugen Barbu. Cu ajutorul lui, am fost interziși vreo 10-20 de tineri poeți, pentru că… hm… ce ciudățenie!… ce întîmplare nemaivăzută, ce surpriză și ce stupoare! – denigram realizările României moderne și socialiste. Așadar, eu și poeții generației mele am fost puși, între anii ’83-’84, la index. Ah, crudă soartă a oficialităților, pentru că trădătorii de la Europa Liberă ne lansaseră numele-n eter.
De aici, am să povestesc, în spiritul epocii, o legendă. Se spune că, prin ’84-’85, Eugen Barbu a pus la punct un plan cu partidul: să îl dea afară pe Nicolae Manolescu de la facultate, să-i taie orice intrare la edituri, să-l pună cu botul pe labe, iar cînd dezastrul financiar îi va fi perforat stomacul, el, marele autor, conu’ Jenică, să-i ofere o rubricuță în Săptămîna. Legenda spune că Barbu povestea apropiaților cum o să-i taie, o să-i șteargă și cum îi va dicta ce să scrie. Cum se va pișa în capul lui, orgasmînd la vederea umilinței învinsului.
A naibii viață. Prietenii lui Niki s-au ținut tari, iar lectorul nu și-a pierdut postul la facultate.
A trecut timpul, Nicolae Manolescu nu mai e vînatul, a ajuns vînător. Acum, cînd discută cu cei care nu-i plac sau nu-i caută-n coarne, el are – ce nenorocire a destinului! – exact atitudinea conului Jenică. În tot ce scrie, spune sau comentează, Nicolae Manolescu cîntărește valoarea de întrebuințare a oponentului. Ți-am dat, îmi dai. Te-am publicat, stai în banca ta. Ești nominalizat, botu’ mic. Și, mai ales, ia-ți gîndul că noua Săptămîna (USR) va fi vreodată a altcuiva. Mda. Extremele se ating, știu. Da’ de ce se și pupă?
ei, aș ! cum așa ? toate alegațiile sint adevărate și nu prea. NM a fost de neclintit. Asta-i chestiunea esențială. Răspunsul este mai mult decît limpede acum. Faptele lui de acum vorbesc. cum NM nu are subconștient, nu prea are nici simtul realitatii. de la partidul comunist a trecut smecherii securiste. normal.
Manolescu si Isārescu personajele de granit ale epocii de mucava.