Despre Ştefan Surdul nu s-au auzit multe. Se ştie că a domnit în Ţara Românească din iunie 1591 pînă în noiembrie 1592, şi cam atît. Se povesteşte că ar fi fost fiul lui Ioan Vodă cel Cumplit, eroul de la Roşcani, pe care turcii l-au multiplicat folosind patru cămile. Unii susţin că a ajuns pe tron după o plată năpraznică făcută lui Murad al III-lea. Pe factură se regăseau şi datoriile mai vechi ale lui Mihnea Turcitul, care îşi plătea domnia în leasing şi, atunci cînd i s-a reţinut capul, mai avea de achitat cîteva rate şi valoarea reziduală.
Nefiind acoperit de asigurare în caz de accident cu sultanul, Mihnea ar fi lăsat în seama lui Ştefan Surdul datoria şi plăcerea de a-i jupui pe ţăranii munteni de diferenţă. În mare, asta a şi fost activitatea de bază în mandatul său. Ca să nu aibă probleme cu furcile şi topoarele gospodarilor, Ştefan Surdul l-ar fi angajat pe Mihai Viteazul în sfatul domnesc. E ştiut că Mihai era înclinat spre violenţă încă de mic şi că, atunci cînd fugi cu birul din faţa unei mulţimi dezlănţuite, un tip de statura lui Amza Pellea, înarmat cu o secure cît casa, face ceva impresie. Cu toate astea, Ştefan Surdu a fost înlăturat de la domnie şi exilat în insula Chios. După doi ani de suvlaki şi tzatziki, anul 1594 îl găseşte pupînd mîna dreaptă a padişahului, în timp ce mîna lui stîngă se odihneşte, satisfăcută, pe cei zece saci de galbeni aduşi plocon. Sultanul i-a făcut cadou şi 8.000 de ieniceri, pe care Ştefan i-a încolonat spre Dunăre. Numai că, între timp, Ţara Românească încăpuse pe mîna lui Mihai Viteazul. La Silistra, pe unde cei 8.000 de turci au dat să treacă fluviul, armata lui Mihai, aflată la pescuit, şi-a întins plasele. Turcii s-au zbătut puţin, apoi s-au lăsat prinşi în copcile care se căscau. Se poate spune că Ştefan Surdul s-a dus şi el pe copcă, fiindcă după ce s-a înecat în Dunăre nu s-a mai auzit nimic, niciodată, despre el.
