Război ușor și pace scumpă

Pentru independența României au murit, în războiul ruso-turc din 1877-1878, zece mii de tineri țărani. Erau mai toți flăcăi gospodari, oameni simpli și buni la suflet, cărora nu le-ar fi trecut prin cap ideea de sacrificiu dacă n-ar fi existat acolo gaura unui glonț.

Eroii au căzut la Grivița, la Plevna, la Rahova și la Smîrdan, în timp ce eroismul a căzut, aproape în întregime, în sarcina lui Vasile Alecsandri. Dorobanții au ajuns legendă, sergenții au adoptat mersul șchiopătat și vestonul rupt cu decorații, în timp ce roșiorii au devenit gară de cale ferată. Cît despre penele de curcan, ele unduiau pe pălăriile damelor de mahala, umezite de ploi, de noroaie și de lacrimile cititorilor de poezie.

Dar morții au fost uitați repede, fiindcă independența era și nedobîndită, și cu banii luați. Între atacul la baionetă și recunoașterea Marilor Puteri era o distanță lungă și o sumă cam exagerată.

La 28 noiembrie 1877, Osman Pașa a hotărît să-și predea sabia. Plevna era încercuită, iar cei 45.000 de turci rămași în viață se uitau lung la generalul român care se uita lung la generalul lor. Mihail Cristodulo Cerchez nu avea ordin de la Carol să accepte sabia, așa că, atunci cînd Osman i-a întins-o, el și-a ferit mîinile ca un ospătar care nu vrea bacșiș. Apoi a încălecat și s-a întors în tabără, ca să-l întrebe pe Carol. Încă se mai auzea galopul lui Cerchez, cînd la Osman Pașa s-a prezentat generalul rus Ganețki. Turcul, ca să nu mai stea cu mîna întinsă, i-a dat sabia rusului, amănunt care i-a scăpat lui Sergiu Nicolaescu în toate filmele sale de război.

După victorie, Carol i-a amintit marelui duce Nicolae de contribuția dorobanților și căciularilor, a românilor de viță veche, care purtau suman, opinci, ițari și cușma pe-o ureche. Zadarnic, însă. Tratatul de la San Stefano s-a semnat fără ca moartea eroică a maiorului Gheorghe Șonțu și a căpitanului Valter Mărăcineanu să fi contat.

Patru luni mai tîrziu, la Congresul de Pace de la Berlin, I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu au vorbit cu pereții, fiindcă Germania avea alte socoteli. Franța și Anglia îl așteptau pe Bismarck, iar Bismarck aștepta rezolvarea afacerii Strousberg.

Despre ce era vorba? Acționarii nemți care pierduseră bani în urma unei escrocherii cu căile ferate române voiau compensații. Așa că principele Carol, care încredințase cu mîna lui contractul liniei ferate Roman-București-Vîrciorova unei companii prusace, a înțeles că independența României s-a promis cu sînge, dar se poate cîștiga cu bani.