Era o zi frumoasă de primăvară. Natura tocmai se trezise la viață, după ce dăduse de toți pereții cu ceasul deșteptător, dar ceasul continuase să sune, așa că, într-un târziu, natura s-a trezit la viață și tocmai se-mbrăca, își punea niște frunze pe ea.
Eu eram pe un câmp din apropiere de București, vânând iepuri cu arcul. Îl căutam pe un iepure, Robert, care avea să-mi dea bani. Eram în echipamentul meu regulamentar pentru vânătoare. Trening de camuflaj, teniși de vânătoare și-un arc pe care-l făcusem dintr-o rachetă de tenis scoasă din uz. Pe post de săgeți foloseam niște creioane pe care mi le ascuțise Ion Cristoiu în liniștea mormântală de la Biblioteca Academiei, în timp ce aștepta ca bibliotecara să-i aducă un volum de Pamfil Șeicaru. Ce nu știa Cristoiu e că bibliotecara era la mine-n beci, legată fedeleș cu peliculă de film, așa că fraierul mi-a ascuțit creaione timp de cinci săptămâni fără să se oprească deloc. A încetat abia când și-a adus aminte, printr-o minune, că are și el acasă cartea lui Pamfil Șeicaru.
Eram deci pe un câmp de lângă București. Primăvara, când iarna se-ngână cu vara și nu mai știi cu ce să te-mbraci, așa că până la urmă pui pe tine tot treningul pe care-l porți tot timpul anului, inclusiv când mergi în Maldive.
Și cum mergeam eu pe câmp, am întâlnit niște țărani care dădeau foc unui morman de cauciucuri și filmau cu telefonul cum se ridică fumul negru la cer, ca o limbă de balaur care a băut călimări întregi de cerneală din cauză că nu curgea apă la robinet.
– Oameni buni, ați văzut cumva un iepure, Robert? Are să-mi dea bani. A trecut cumva pe aici?
Sătenii au crezut inițial că-s nebun, dar le-am explicat că nu e cazul și au devenit mai cooperanți și binedispuși, ba chiar mi-au povestit chicotind că Robert a furat o căruță de la unul dintre ei și a plecat cu ea la Buftea, unde are un văr, tot iepure. Le-am mulțumit oamenilor și am dat să plec, dar m-am oprit în ultima clipă și i-am întrebat ce fac acolo.
– Păi, ardem anvelopele astea. E o tradiție străveche, păstrată din moși-strămoși. Legenda spune că primul care a făcut asta a fost un unchi al nostru, care s-a întors în 1995 din Germania cu un Opel Vectra din care mai erau bune doar cauciucurile. Și atunci, de necaz, le-a dat foc.
– Are sens, am zis. Și eu la fel făceam în locul lui.
Atunci am aflat eu de unde vine poluarea din București și, sincer, înțeleg de ce Robert a fugit din orașul ăsta murdar și plin de noxe la vărul lui din Buftea. I-am scris că nu mai vreau banii înapoi, doar să-mi spună cum de-a reușit să fure o căruță și să mâne caii până-n altă localitate, cu mâinile lui scurte și blănoase de iepure. Încă mai aștept un răspuns.
