Renaturare, dar cu o condiție: Să mănânce și digurile lor ceva

Lângă Tulcea se află o fostă orezărie. De fapt, această orezărie a fost un faliment emblematic

pentru agricultura ceaușistă, care a desecat un ghiol important pentru oraș, o apă ce alimenta cu pește o bună parte din piața tulceană. Sărătura și stuful care mor, dar nu se predau, au câștigat războiul în această luptă împotriva naturii dusă de ideologii comuniști ai agriculturii. Și să nu credeți că, din momentul înființării Rezervației, vechiul ghiol tulcean a revenit la viață. Au apărut aici case construite ilegal, care în câțiva ani au dat naștere unui cartier ce a făcut imposibile spargerea digurilor, renaturarea și intrarea în drepturi depline a Deltei. În toți anii care au trecut de când Delta a intrat în patrimoniul universal UNESCO drept un tărâm protejat al biosferei, mai nimic din ceea ce agricultura de pripas a distrus între Brațul Sfântul Gheorghe și Brațul Chilia nu a reintrat în circuitul natural al bălții. Vorbim aici de aproape jumătate din suprafața Deltei Dunării, desecată, îndiguită și transformată în câmp. Tatanir, Sireasa și Pardina sunt imense tarlale muribunde. Dacă dați o tură prin Deltă veți găsi peste tot astfel de îndiguiri, unele dintre ele foste amenajări piscicole care astăzi țin țărână, ciulini și bostănării. Statul român a vândut digurile, iar împroprietăriții au luat în stăpânire indirectă imensele suprafețe. Încă o dată renaturarea a fost imposibilă, deoarece spargerea digurilor ar fi însemnat distrugerea proprietății.

Între timp, cu imense suprafețe de baltă rămase pe uscat,

cu amenajări piscicole distruse și devenite bostănării, presiunea pescuitului comercial s-a mutat exclusiv pe bazinele naturale. Distrugerea fondului piscicol din Deltă și scăderea dramatică a biodiversității nu afectează doar cherhanalele, ci și speciile de păsări ihtiofage, în mod special pelicanii, specie emblematică a Deltei. Amenajările piscicole care mai au astăzi apă, așa-zisele incinte, sunt asaltate de păsările înfometate atâta timp cât apele din „natural” sunt strecurate de mii de plase și braconate electric. Deținătorii acestor amenajări piscicole folosesc tunurile cu gaz pentru a speria păsările ihtiofage, gest aflat în trend-ul general al managementului acestei Rezervații care respiră sub semnul fondurilor UE destinate pescuitului comercial, nu al protecției. Au fost permise setca și năvodul, unelte interzise inițial în Deltă, se înființează o Bursă a Peștelui la Tulcea, iar rărirea peștelui este suplinită prin perfecționarea și mărirea numărului sculelor de pescuit cu fonduri grase prin axa POP. Adică, dacă la o plasă mai cade doar jumătate din peștele de anul trecut, punem două plase și menținem producția. Zero repopulare, zero protecție. În tot acest timp, pe câmpurile Deltei agricultorii duc mai departe visul ceaușist, nu neapărat de dragul recoltelor, cât mai ales al subvențiilor de la stat și al garanțiilor plătite de autorități pentru cazuri de calamitare a producției. Iar Delta, din punct de vedere agricol, este un caz tipic de calamitare prin inundare, prin sărăturare, prin secetă, prin invazia stufului. Modul în care șmecherii fac agricultură în Deltă, fie ei parlamentari, fie ei concesionari străini, le arată cu tupeu degetul ecosistemelor, însăși ideii de Rezervație a Biosferei. Tone de pesticide, chimicale destinate destufizării și îngrășaminte chimice otrăvesc an de an apele care au mai rămas în Deltă. Restul e subvenție, iar ce mai rămâne din asta intră în borșul de pește de pe masa turiștilor.

Revenind la orezăria comunistă de lângă Tulcea,

trebuie spus că acolo lucrurile au început să se miște în stil mioritic. Ecologia deltaică este susținută prin construcția a ceea ce pare deja un mare teleferic în stil măzărian, care va lega colina – ce domină fosta orezărie – de oraș. În mlaștină, zeci de excavatoare sapă de zor pe bani europeni, lucrând la o Deltă artificială pe malurile căreia se înalță un sat lipovenesc tradițional, gen Muzeul Satului. Cândva, turiștii vor putea survola cu telefericul această Deltă demonstrativă, populată cu pelicani, lebede și rațe ca într-o grădină zoologică la standarde europene, iar la restaurantele cu mâncăruri tradiționale vor putea să se delecteze cu o plachie făcută din peștele tranzacționat pe Bursa de Pește locală. Deci și Deltă, și turism la botul calului, lângă oraș, pentru că în rest facem agricultură. Nici cu renaturările nu vom sta prost, banii europeni vor intra și în lucrări de acest gen, cel mai bun exemplu fiind pancarta care ne anunță, pe canalul Șontea, că acolo va începe treaba. Zona este una dintre puținele încă neatinse de diguri, o zonă naturală care altfel se chinuie să facă față braconajului, pescuitului comercial fără stavile și turismului cu bărci de mare putere. Care este, până la urmă, definiția renaturării la Tulcea? Asta vom afla într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, cert este că până atunci profitorii vor stoarce încă mulți bani din mâlurile uscate și pline de pesticide ale Deltei dintre diguri. Pentru că, decât să se bucure sute de familii de localnici de generozitatea piscicolă a bălții, mai bine fac avere câțiva haiduci capitaliști. Iar dacă ARBDD dă drumul și la vânătoare, nu numai la năvoade, atunci s-a ales praful și de singura noastră șansă ca șacalii și bursucii – care își sapă vizuini într-o veselie în diguri – să le șubrezească pentru a da drumul la renaturare pe cale firească.