Lăsați-ne să ne pregătim pentru a asculta imnul World Cup! Pentru a triumfa din nou, sîntem concentrați, atenți la toate amănuntele ce ne-au purtat pe drumul către glorie: televizorul e în priză, canapeaua rezistă, semințele și alunele sînt pregătite. Bericile și șprițul și-au efectuat încălzirea, iar acum s-au instalat pe postul lor convenabil, în frigider. Mai așteptăm doar fluierul de deschidere al arbitrului. Dacă așa fluieră arbitrul, păi, atunci deschidem și noi prima bere, prima pungă de floricele, la televizor, de pe canapea, la încă un Campionat Mondial unde echipa noastră, unica, băga-mi-aș, iarăși nu e prezentă. Ultima oară a fost în Franța, la Mondialele din 1998. Să nu fim pesimiști, totuși: ce contează un sfert de veac, în comparație cu veșnicia suporterilor echipei naționale a României?
Din 1938 pînă în 1970, atît de draga noastră echipă națională n-a mai prins vreun turneu final de Mondiale. Nu s-a nimerit nici între CM „Mexic“ 1970 și CM „Italia“ 1990, timp de două decenii, cum ar veni. A venit apoi așa-numita „Generație de Aur“ și ne-a sucit mințile – ne calificam pe bandă rulantă la Mondiale, promovam și din grupele turneelor finale, ni se părea normală chestia. Pînă cînd… Duminică, fix după ceremonia de deschidere și primul meci din Qatar 2022, asta e, vom disputa un amical de foc cu frații noștri din selecționata Republicii Moldova. Hai să nu ne mai văicărim atîta! A devenit un sport național, am ajuns să (ne) plîngem tot timpul. Că prea mult ne-am învățat cu binele, pe vremea regelui Gică și a Generației lui…
Aveam o idee, inițial, să jucăm și noi în Qatar, cu cei mai buni jucători ai noștri care au participat la turneele finale, cu Hagi pe post de căpitan. Băi, da’ știi ce? Ne-am încurcat cu desemnarea titularilor, de la portar și pînă la vîrf de atac. Pe cine să pui în poartă? Pe Mircea „Il Dio“ David, eroul aventurilor din anii ’30, sau pe Bogdan Arnold Stelea? În gura porții, pregătiți să înscrie, fremătau d’alde Iuliu Bodola, Sandu Neagu, Florin Dumitrache, Vio Moldovan sau Florin Răducioiu. Și atîția alți fotbaliști români, niște tipi care ne-au reprezentat cu cinste la Campionatul Mondial. Deci, ca să nu apară iarăși discuții, selecționerul iarăși s-a răzgîndit. În Qatar vom evolua cu o echipă ideală, formată din fotbaliști care n-au prins nici un turneu final de Campionat Mondial.
Ua, gîndiți-vă! Jucătorii de la marea echipă a CCA de la sfîrșitul anilor ’50, un Titus Ozon, un Ion Pîrcălab de la Dinamo, un Nicki Dumitriu, Puiu Ionescu de la Rapid, tăticule, n-au prins vreun turneu final de Mondiale. A venit turneul din Mexic, acolo unde nici Dobrin n-a jucat. Au urmat pe urmă alți douăzeci de ani de absență a României, o perioadă cînd Campionatul Mondial a fost văduvit de prezența unor mari jucători, îi pomenim la repezeală, cu scuze pentru cei nemenționați, mulți: Ilie Balaci, Marcel Răducanu, Ion Oblemenco, Dudu Georgescu etc. Pe băieții ăștia ne bazăm în echipa ideală a refuzaților de la Mondiale, cu tandemul de fruntași centrali Ștefănescu-Sameș în frunte. Nici pe vremea lor nu ne calificam la Mondiale, treceau deceniile, dar tribunele fremătau. Am avut niște fotbaliști care, între Mondialele din 1950 și 1990, au reușit să țină tribunele-n priză. Iar pe oasele și pe tendoanele lor s-a înălțat, mîndră, Generația de Aur…
Acum, fraților, nu ne mai rămîne decît să mergem în Qatar cu lotul nostru ideal. Ca propunere: mizați pe tineri, selecționați-i pe cei pînă-n 24 de ani, de cînd nu ne-am calificat la Mondiale. Vom disputa niște meciuri palpitante, după cum ziceam – duduie televizorul, merge canapeaua, funcționează frigiderul. Hai România!
