Într-o sâmbătă, pe la prânz, intru într-un anticariat cu cărți în engleză din centrul orașului. Pustiu. Singurul suflet din incintă era vânzătorul, un student plictisit. Se plimba dintr-o parte în alta ca un pușcăriaș care se gândește la evadare, deși e-n pragul nebuniei și sigur n-o să mai scape de acolo niciodată.
Mă uitam la cărți încercând să ignor zgomotul agitat al pașilor. După un timp, mai apare un client, un domn de vârstă mijlocie cu ochelari și geacă de blugi. Se uită deznădăjduit la zecile de rafturi pline, dar nu se apropie de ele, ci se duce țintă la vânzător. Căuta o carte din seria Millennium.
– Nu știu dacă o avem, ridică din umeri angajatul.
– Dar nu puteți să vă uitați în catalog?
– Tocmai asta-i problema, că nu le-avem pe toate trecute undeva.
– Dar poate mă ajutați s-o găsesc la raft.
– Habar n-am unde ar putea să fie. Uitați-vă câte cărți sunt aici.
Clientul părea decis să nu plece de acolo fără carte.
– Haideți, domnule, că de când caut cartea asta… O am acasă în engleză, dar mi-ar trebui și-n română, că parcă n-am înțeles tot.
A fost momentul în care vânzătorul a scos iar capul la suprafața apei și a respirat în voie și cu poftă, ca un naufragiat pe care valurile l-au aruncat încă viu aproape de țărm.
– A, păi de ce nu ziceți așa? Aici avem doar cărți în engleză. În română sigur n-o găsiți la noi.
N-am mai văzut de mult un om atât de bucuros că nu face o vânzare.
