17 iunie 1462, undeva lîngă Bucureşti. Temperatura atinge aproape 40 de grade Celsius cu 250 de ani înainte ca Celsius să se nască. Aerul pare încremenit. Pe cîmpia pîrjolită nu e ţipenie, asta dacă nu-i punem la socoteală pe cei 60.000 de turci. Mehmed Cuceritorul suferă de cald. Patru viziri îi fac vînt cu evantaie de păun, opt paşale îl apără de muşte şi zece mii de ieniceri îl apără de suspecţi. Printre ei, cît e încă lumină afară, păşeşte un spahiu cu faţa suptă, cu mustaţă, cioc şi ochii holbaţi, care aduce izbitor cu Vlad Ţepeş.
– Reşat efendi, mi se pare mie sau slăbănogu’ ăsta seamănă cu cineva cunoscut? zice ienicerul Mustafa Sabri către colegul lui de planton.
– Ai dreptate, bre, şi mie mi se pare cunoscut, dar nu ştiu de unde să-l iau.
– Ia-l uşurel de la spate, că are iatagan după cîte bag de seamă.
– Mai bine îl iau cu frumosu’, că are şalvari şi pene de agă.
– Da, da’ are faţă de ghiaur. Du-te repede şi adu portretul ăla pe care a pus padişahul nostru recompensă. Fuga!
Între timp, spahiul cu faţa suptă îşi vede de treabă. Ochii lui holbaţi cercetează oameni, cai, cămile, tunuri, halebarde, saci de pilaf, oi puse la uscat şi baclavale.
– El e, Reşat efendi, zice Mustafa, fluturînd portretul lui Vlad Ţepeş. E cap tăiat.
– Eu zic să-l luăm cu suliţa întîi şi după aia îi tăiem şi gîtu’. Allah Akbar!
– Voi doi de colo, zice chiar atunci spahiul, într-o turcă impecabilă, arătînd spre ei. Vorbiţi în post, ai? Aşa îl păziţi voi pe Luminăţia Sa? Parola o ştiţi?
– O ştim, prealuminate, zic în cor ienicerii, izbind speriaţi cu fruntea în ţărînă. E „Operaţiunea Ţeapa“.
– Corect. Dacă vă prind şi la inspecţia următoare că vorbiţi în timpul serviciului, v-am ras, zice spahiul şi se îndepărtează spre amurg cu mersul inconfundabil al lui Vlad Ţepeş.
