Se hotărîse, deci: dacă tot au primit pandemie din belșug, românilor li se va tăia timpul, să se echilibreze cumva armonia universală. Cocoțat în jilțul său pe trei perne groase precum preacinstitele obraze de față, Florin Cîțu ridică privirea de parcă o confundase cu datoria externă și cuvîntă:
– Eu, Gollum – pardon, Cîțu –, din mila domnului președinte stăpîn vremelnic peste soarta acestei țări… aaa… pot să poruncesc? termină el cu o privire rugătoare înspre Klaus I, aproape aceeași cu care elevii ultimului își cereau voie la toaletă în timpul tezei.
– Pentru a continua apăsați tasta 1! încuviință mărinimos Klaus I.
– Poruncesc, reluă Cîțu, de data asta ceva mai hotărît: programul magazinelor se scurtează pînă la ora 6, se poate ieși din casă pînă la 8 și durata unei ore se scurtează la 30 – hai, 40 de minute. Și dacă românii insistă să se infecteze, deși noi se vede că ne-am dat tot interesul, vom hotărî să le scurtăm complet programul de week-end. Într-o săptămînă vor ieși din casă cei cu CNP cu soț, în alta, cei cu CNP fără soț.
– Așa să ne ajute Dumnezeu! grăi cu evlavie Cîmpeanu și o ploaie de ghionți și palme peste ceafă se pogorî asupra lui, însoțită de „Taci din gură, vrei să ne trăsnească?“.
– Românii trebuie să știe la cine se află butoanele puterii, termină Cîțu cu o închinăciune adîncă.
„Parcă ălălalt era bețivul care vedea uneori dublu…“, își adăugă Klaus I un comentariu în fișierul log curent. „Butonul e unul singur, scrie Power pe el și numai doamna Carmen are voie să-l apese dimineața, ca să mă scoată din Sleep Mode!“
– Și să reamintim tuturor cît de important e să poarte masca și să respecte distanțarea socială, se auzi vocea lui Arafat dinafara ușii.
Asemenea vorbe necugetate schimonosiră fața fiecărui membru al cabinetului într-un rictus de dezgust.
– Păi, de asta am murit noi la revoluția medicală și ne-am vaccinat peste rînd? murmură Turcan, simțind că hialuronicul din buze e gata să dea în clocot de furie.
– De asta am sărit rîndul susținînd că sîntem esențiali pentru țară, de parcă ar fi criză de clovni poltroni și impostori?
– De asta îi speriem pe fraieri cu amenzi? Și acum ce urmează, să le plătim noi? puse Voiculescu punctele pe umlaut, așa cum nu făcuse vreodată pe diploma de absolvire pe care clar o primise de la Viena. Nu era nici un dubiu în privința asta. În definitiv, dacă ai un cont de Amazon poți să-ți comanzi de unde vrei
– Hazliu că spui asta… interveni ministrul Bode, dînd tuturor de înțeles că văzuse recent niște comedii americane dublate în română. Nu e nimic personal, dar am fix pe numele tău o amendă. A, Raluca, uite, am și pentru tine una.
Turcan privi neimpresionată peticul de hîrtie din fața ei, privi apoi la Bode și spuse:
– Mda, și acum urmează să-mi pui cătușele pentru neplată și apoi să-ți sfîșii uniforma în timp ce dai lasciv din fundul pe care eu ți-l voi altoi cu frunze de pătrunjel?
– Nu, eu chiar sînt un ministru adevărat și asta e o amendă adevărată.
– Voi vă dați seama că, într-o țară civilizată, fraierii ăștia doi ar fi fost obligați moral să-și dea demisiile? interveni Barna, încercînd să destindă atmosfera.
Întregul cabinet izbucni în rîs. Auzi, România țară civilizată! Demisii! Ridicol! Obligații de ordin moral? Pînă și lui Klaus I îi dăduse puțin antigel pe nas cînd a auzit o asemenea enormitate.
– Hai, Ralu, plătește și pozează în eroina nedreptățită, să-ți plîngă proștii de milă în comentarii pe net, o îndemnă Voiculescu. 1.500 de lei, un fleac.
Turcan băgă adînc mîna în poșetă, scotoci îndelung, puse pe masă teancuri de carduri platinum, învelite în cărămizi de euro și borduri de dolari și, în final, întrebă amuzată:
– Are cineva niște bani de săraci?