Amorașul cu haloul pe cornițe reveni în mijlocul lor, afabil ca întotdeauna:
– Totul e bine? Sînteți mulțumiți? V-ați acomodat?
– Ne mai ții mult aici, în duhoarea asta? întrebă nervoasă Turcan, bătînd din picior.
– Preaiubită doamnă, v-am explicat deja, aura imaterială vă va urmări oriunde ați merge, reiteră amorașul, zîmbind extrem de parșiv și de mulțumit. Cumva, părea zîmbetul a 22 de milioane într-unul singur.
– Poftim? Cine ești tu să-mi zici mie „preaiubită doamnă“? strigă Turcan, gata să atace vitriolic din cuvinte și hialuronic din buze dacă amorașul nu-și vedea lungul nasului.
– Îmi cer scuze, așa ne-am deprins aici, preaiubită doamnă. Fiind creaturi mitice, vorbim mai mult în sensul biblic.
– Vai, ce drăguț, nimeni nu mi-a mai vorbit biblic pînă acum, se bucură Turcan.
– Dacă eșți amabil, poți să transformi și niște apă în vin? interveni Ludovic II. Și restul în apă minerală, dacă se poate. Știi, s-a făcut o căldură…
– Ar fi mai bine să trecem la patimile voastre, zîmbi amorașul larg, schimbînd vorba.
– Patimi? întrebară toți, foarte mirați.
– Aici oferim experiența completă. Și, spre deosebire de voi, noi chiar ne ținem de cuvînt. Să pornim deci, de acord? De acord! Așa, cine e primul pe listă, ia te uită, e Gollum!
– Pardon, Cîțu!
– Dacă asemenea nume îți face plăcere… fu de acord amorașul. Deci Gollum-pardon-Cîțu, osînda ta e… păr! decise brusc după ce îl scrută cu atenție pe fostul vistiernic.
– Păr? exclamă Cîțu fericit, dînd frenetic cu degetele prin brazdele unde fusese prea calic să-și facă implant.
– Da, păr. În palmă, zise amorașul, scrutîndu-i din nou figura cu atenție. Cît mai mult păr. Munți de păr, dacă se poate, să nu mai pui mîna pe vreun ban nemuncit toată eternitatea ta! Așa, acum Turcan! urmă el.
– Te rog, ai milă! îl imploră Turcan.
– Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus! o liniști rece amorașul. Și, în acel moment, Turcan simți cum osînda îi crește într-adevăr în frunte. Disperată, își trase bretonul deasupra, s-o acopere, dar bretonul nu era destul. Dădu să protesteze, dar un vînt năprasnic îi închise gura.
– Se face curent cînd deschizi gura acum, este? întrebă amorașul. Dar să avansăm: preamărite Șică, ți-a venit rîndul!
– Am dat de dracu’, mormăi Ludovic II.
– Nu de dracu’, îl liniști amorașul. De un român silit de de-alde voi să plece la muncă în străinătate, zîmbi el cu o răutate care l-ar fi făcut probabil și pe Sarsailă să spună:„Scumpule, sînt un mare fan!“.
1.235 de vizualizări
