1711-1821. Epoca fanariotă. Loviturile de stat sînt date exclusiv la Constantinopol, iar loviturile de gîde îi vizează exclusiv pe parveniții greci din Fanar. Singura perioadă în care documentele cancelariilor domnești au ca notă de subsol: „Nici un domnitor român nu a fost rănit în obținerea acestui firman”.
1821. Tudor Vladimirescu devine stăpînul Bucureștiului. Mai mulți panduri zeloși declară că au găsit droguri, armament, muniție și mașină de scris automată în sediul unui partid istoric care mai avea 105 ani pînă la înființare.
1848. Avram Iancu conduce revoluția românilor. În caz că nu e clar, adăugăm: o conduce împotriva revoluției ungurilor. Și dacă tot nu e clar, precizăm: ungurii au făcut revoluție în Transilvania pentru că luptau împotriva Vienei.
11 februarie 1866. Alexandru Ioan Cuza este învins de Monstruoasa Coaliție. Moment politic reluat în anul centenarului, cu mențiunea că, de data asta, ambele coaliții erau la fel de monstruoase, dar numai una și-a dorit cu adevărat înfrîngerea.
1877. Independența României. Intervenție militară în viitoarea Bulgarie. Pentru că n-am fi români dacă nu ne-am da loviturile de stat în țara altuia.
1918. Unirea cu Basarabia, Bucovina și Transilvania. România Mare. Politicienii români își freacă mîinile. A venit vremea marilor lovituri de stat.
1940. Dictatul de la Viena. România primește niște lovituri zdravene, dar continuă să rămînă un stat. Nici mitul eficienței germane nu mai e ce-a fost.
