Saul Brucăr, cunoscut în evidențele PCR cînd ca Saul Bruckner, cînd ca Silviu Brucan, s-a născut în 1916 la București, într-o familie prosperă de evrei. Brucăr-tatăl avea un negoț cu stofe pe strada Berzei, care-i aducea nu doar bunăstare, ci și o deplină adorație pentru capitalism. Copilul Saul a beneficiat de avantajele comerțului și ale pieței libere, a putut mînca pe săturate și învăța la Liceul „Sava“ pînă în 1930, cînd, odată cu Marea Criză, afacerea cu stofe englezești a dat faliment.
Familia Brucăr a cunoscut foamea și sărăcia, iar Saul a fost nevoit să dea lecții private elevilor-loază din clasele înstărite. Așa a băgat de seamă diferența dintre viața de lux, din care luase și el o mușcătură, și sărăcia dezumanizantă a lumpenilor din periferii. Saul a descoperit marxismul pe propria-i piele, mai ales după ce, evreu fiind, a fost nevoit să sară peste facultate de frica Gărzii de Fier. Cu toate astea, a reușit să se strecoare la anumite cursuri și să-i audieze pe Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Nae Ionescu și Constantin Rădulescu Motru.
Dar sărăcia făcuse deja din el un comunist și s-a înscris în partid la 18 ani. Saul avea statură de pitic, era roșcat, plin de pistrui. Singurul lucru mare pe care îl avea era gura. Era mereu cu gura mare, gata să acuze, să condamne, să atace și să înjure dușmanul de clasă. Așa a ajuns în munca de propagandă, repartizat la foile partidului, unde înfiera cu elan capitalul și proprietatea. Cînd zbirii ziarului conservator Universul au început să ardă chioșcurile de ziare ale ziarului socialist Dimineața, Saul s-a găsit în rîndul grupelor de bătăuși de stînga care stingeau focul și le rupeau spinarea piromanilor. Cariera lui de jurnalist a început, așadar, cu parul, și așa continuat în anii în care comuniștii au ajuns la putere.
Chiar dacă arăta ca un gnom vopsit în roșu de un comisar sovietic beat, s-a găsit o femeie cu păreri atît de proaste despre ea încît să-l ia de bărbat. Saul s-a căsătorit cu Sașa Sidorovici, o stalinistă feroce, instruită la Moscova, alături de care și-a clădit un palmares înfricoșător. După ce a primit direcțiunea ziarului comunist Scînteia, în septembrie 1944, Saul Brucăr – devenit între timp Silviu Brucan – a pornit o campanie de demascare, înfierare și acuzare a fruntașilor liberali și țărăniști. Nevastă-sa era acuzator public în tribunalele populare, așa încît tandemul de familie îi martiriza pe liderii politici liberali și țărăniști după bunul plac. Silviu le cerea condamnarea la moarte în ziar, iar Sașa flutura cererea în fața judecătorilor. De regulă, acuzații scăpau cu muncă silnică pe viață sau, în cazurile fericite, cu 25 de ani la ocnă.
Toți cei care l-au cunoscut pe Brucan îl descriu ca pe un stalinist intrigant și periculos, un pitic arogant, agresiv și suficient, mincinos pînă la limita nebuniei și neobosit în a-și crea o imagine de ideolog.
A fost mereu devotat lui Gheorghiu-Dej, care l-a și numit ambasador la Washington și la ONU, apoi, în 1962, i-a dat pe mînă Televiziunea Română. Cînd a venit la putere Ceaușescu, Brucan a căzut în dizgrație fiindcă el și nea Nicu nu se suportau. Fuseseră zece ani vecini în Cartierul Primăverii și își aruncaseră peste gard toate complimentele la modă, de la țăran criminal la jidan trădător.
Așa că Brucan se pensionează cu un pachet aurit de beneficii materiale și predă niște ani cursuri la Facultatea de Medicină Veterinară. E aici vizibilă înalta protecție a KGB-ului, acordată și direct, dar mai ales prin oficiile nevestei Sidorovici, care avea legături puternice la Moscova. La sfîrșitul anilor ’70, Brucan face o înțelegere cu Ceaușescu prin care e sponsorizat să călătorească în Vest și să critice celelalte state socialiste, cu excepția României. Așa și-a petrecut prima bătrînețe, în așteptarea glonțului care i-a ucis pe Ceaușești.
(va urma)
77 de vizualizări
