De cîteva secole, tihna din Cocargeaua era tulburată doar de orăcăitul broaștelor. Pînă la 1750, cînd satul încă nu avea un nume, sătenii se mai pomeneau cu tătarii pe cap, dar raidurile erau rare și scurte, fiindcă, în afară de solzi și mațe de pește, nu era nimic de jefuit. Fetele, nevestele și pescarii știau să se ascundă în stuf cu mare dibăcie, așa că năvălitorii se mulțumeau să pună foc la colibele de papură și să-și salveze caii înnămoliți în mlaștină. După ce hoarda pleca să-și încerce norocul în alte locuri, viața revenea la ritmul ei liniștit, la cultul obletelui și roșioarei, la întinsul năvodului, la pescuitul cu vîrșa și prostovolul, la săratul crapului și afumatul somnului. Mica așezare de pe malul Dunării sărbătorea Paștele cu ouă de rață sălbatică, cu țuică de corcodușe și cu vin de viță sălbăticită, aspru și niciodată destul.
În septembrie 1916, însă, peste bordeiele de lut au început să zboare obuze și liniștea obișnuită a bălții a fost zguduită de bubuitul artileriei germane. Trupele române încercau, fără mari speranțe, să oprească ofensiva pornită de nemți, bulgari și turci. Războiul ajunsese și în această luncă pașnică și făcea praf sezonul de crap, strica rostul capcanelor de gîscă și punea capăt delicatului pescuit la șalău cu țipar viu.
Nemții au observat șovăiala trupelor ruse care începeau să cadă, regiment după regiment, sub vraja ideilor bolșevice și au forțat atacul. Românii s-au trezit singuri în fața detașamentelor prusace. Derutați și prost înarmați, descurajați și chiar părăsiți de comandanții lor, infanteriștii țărani din Vlașca și Argeș, din Vaslui și Botoșani așteptau în tranșee, făcîndu-și cruce cu limba și rugîndu-se de arhanghelul Mihail să le vină în ajutor. Fără muniție, înarmați cu puști care văzuseră la față domnii fanarioți, nu aveau de ales decît fuga, pe care, mai iuți în reacții, comandanții lor deja o aleseseră.
Numai că atunci, minune dumnezeiască, arhanghelul invocat cu atîta sîrg a dat un semn. Nu s-a arătat în persoană, dar a trimis, se vede treaba, ajutoare. Divizia sîrbă de voluntari, care lupta cu o vitejie nemaiîntîlnită pe frontul sudic, a picat ca din cer în fața trupelor germane. Căpitanul Milenko Milicievici a condus atacul nebun al unui detașament de voluntari asupra infanteriei germane și a pătruns în spatele liniilor. Acolo a semănat panica și prăpădul, a ciuruit plutonul care păzea muniția regimentului și a capturat un furgon plin cu gloanțe, carabine și grenade de mînă. Cum caii erau toți morți, căpitanul Milicievici și-a înhămat soldații la furgon și i-a pus să ducă prada în liniile românești, în timp ce el asigura retragerea trăgînd cu mitraliera de la șold.
Pentru cîteva zile, bătălia de la Cocargeaua a fost cîștigată. Nemții n-au mai înaintat, iar românii au avut răgaz să se retragă în ordine. Căpitanul sîrb Milenko Milicievici a rămas eroul acelor zile. Regele Ferdinand l-a decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.
În ceea ce privește pescuitul în Dunăre și bălți, se poate spune că o vreme a mers prost. Sătenii din Cocargeaua au mîncat peste iarnă ciulini și bureți. Crapul n-a mai mușcat așa cum trebuie în acea toamnă, iar șalăul nici atît. Abia în vara lui 1917, cînd luptele s-au mutat cu totul în Moldova, au început să se umple iar plasele de batcă, scrumbie și ceva avat.
