Ca atîția alți partizani ai Antantei, Constantin Olănescu lîncezea și el la Consiliul de Coroană din 27 august 1916. Discuția se împotmolise în zăpușeala amiezii. Se lămurise treaba cu războiul: urma să intrăm de partea Franței. Cele două muște care bîzîiau desupra hărții desfășurate pe masă se auzeau mai tare decît vocile stinse ale fruntașilor politici. Una din ele a aterizat pe Carpați, a înaintat dinspre vest prin trecători, apoi și-a reluat zborul și, după cîteva rotiri deasupra Moldovei, s-a așezat pe București.
Constantin Olănescu a avut o tresărire: așa ar fi putut proceda și nemții. Pentru o clipă, a văzut coloanele germane înaintînd pe Valea Prahovei, a Oltului, a Argeșului și a Jiului ca să ocupe la scurtă vreme Capitala. Ei, dar nu putea fi decît o vedenie, o amețeală de prînz după friptura de curcan, obrăjorii de vițel cu sos provensal și racii fierți în vin spumant, pe care îi serviseră mai devreme, închinînd cu Busuioacă pentru victorie și întregire.
Vorbea Take Ionescu, spunea niște prăpăstii, lucruri lipsite de bună cuviință, că vom pierde războiul, dar vom cîștiga apoi teritoriul și că Europa, la un moment dat, va fi o uniune. Dar, din fericire, nu-l asculta nimeni fiindcă tuturor le căzuse curcanul cam greu. Constantin Olănescu s-a adîncit iar în somnolența generală și, cu obrazul sprijinit în palmă, și-a readus în fața ochilor închiși anii glorioși ai tinereții.
Se vedea tînăr fiu de boier cutreierînd călare nesfîrșitele moșii, strîngînd între dinți pipa adusă de papa de la Paris și pîndind țărăncile cînd se îmbăiau în Olt. Se vedea, apoi, coborînd din tren la Gare de Lyon și bătînd cheiurile Senei cu trăsura, chefuind cu alți fii de boieri în Cartierul Latin, pipăind cocotele în separeuri și ridicînd, la plecare, de la École des Arts et Manufactures, diploma pe care scria, gotic și plin de înțelesuri, „Bon pour l’Orient“. A urmat venirea în țară, cu funcțiile datorate rangului și pungii, cu prefecturi și directorate de minister, cu direcțiunea Căilor Ferate, cu ministere, deputății, președinții de Cameră și Senat și cîte și mai cîte. Ministru de Interne, al Lucrărilor Publice, șeful Jandarmeriei și profesor la Școala de Poduri, Drumuri și Mine – ehei, ce viață încărcată de onoruri! Ce s-a mai distrat! Chiar și acum, cînd își amintea de legea contra băuturilor spirtoase, pe care o dăduse în 1900, de se răsculaseră nouă județe din Bărăgan, îi dădeau lacrimile de rîs. Bine că n-a observat nimeni. Cei cîțiva care încă nu ațipiseră, între care putea fi numărat și regele, se prefăceau că-l ascultă pe vorbitor.
– Acesta e război de cinci ani, zicea Take. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Pînă şi Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sînt sigur: că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare. Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se, vom vedea născînd atotputernicia Americii, vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone. Vom vedea omenirea făcînd un mare pas spre stînga, spre socialismul revoluţionar, a mai zis Take și s-a oprit.
Dar cine să-l asculte? Întreg Consiliul de Coroană sforăia încetișor, cu regele în frunte. Constantin Olănescu se așeză și el mai comod și porni să viseze.
1.551 de vizualizări
