Părea o zi ca oricare alta la metroul din București. Oamenii dădeau buzna în vagon ca o hoardă de huni, paznicii patrulau nonșalant și inofensiv, iar un bărbat cu mustață vorbea tare la telefon despre cum o să-și renoveze apartamentul. Metroul urma s-o ia din loc în stația Piața Muncii când un urlet sfâșietor de femeie s-a auzit din celălalt capăt al trenului. ”Vă roooooog! Nuuuuuu! Deschideți ușile!” Credeam, evident, că ușile i-au retezat mâna în timp ce se-nchideau și acum stropește în toate părțile cu sângele care-i țâșnește din ciot. Oamenii priveau îngroziți spre capătul îndepărtat al metroului, dar nu vedeau nimic. Probabil că și ei se gândeau la ce era mai rău. Trenul, care încă nu plecase din stație, răsuna de vaietele femeii. ”Vă rooooog!” Paznicul s-a îndreptat în pas alergător spre sursa țipetelor. Aș fi vrut să-l atenționez: ”Omule, ia o prelată pe tine, că o să te stropească cu sânge din ciot!”
După câteva minute, metroul a pornit din loc, dar n-a făcut mai mult de doi-trei metri. Pesemne că femeia a apăsat pentru a doua oară butonul de panică, pentru că iar s-a auzit. ”Nuuu! Deschideți ușile! Vă roooooog!” De data asta, a venit și explicația: ”Am uitat ceva important!”
Deja oamenii din jurul meu pufneau enervați. Întârziau din cauza unei călătoare aiurite. Dacă se oprea metroul de fiecare dată când uitau ei ceva important, nu mai mergea nimic în orașul ăsta. Curând, însă, am înțeles cu toții ce uitase de fapt femeia. După ce ușile s-au deschis, am văzut-o cum aleargă disperată dintr-un capăt în altul al peronului, căutându-și copilul.
