Radu Banciu e foarte deranjat de atitudinea Ancăi Alexandrescu, mai exact de acel „Marș, mă!“. Ceea ce e amuzant în sine, pare că Banciu se simte cumva exclus de la această masă a bălăcărelii, simte că bagajul său de venin a rămas pe dinafară. Adică să-i ia locul o femeie, totuși… Degradant, știind ce părere are el despre femei.
Păcat că Banciu e un lup singuratic al spurcăciunilor, că i-ar fi stat atât de bine alături de Alexandreasca, patronând dezmățul de bale suveranist.
Banciu zice că „n-au avut ăștia curajul să-i închidă gura și televiziunea, că nu contează că ai dreptate, dar nu poți s-o spui așa“. Evident, totul e greșit în ce zice: de la „ăștia“ care ar trebui să închidă televiziunea la faptul că omul e deranjat mai mult de stil decât de fond. Alexandreasca are dreptate, dar o zice prost, scârbos, folosind invective, ceea ce el, Banciu, niciodată n-ar face-o, cum n-a făcut-o nici până acum.
Pare că boala se întinde ca o igrasie. Care boală? Acea boală rezumată foarte bine de Călin Georgescu: „Nu ai ce să înțelegi și nici nu e cazul să înțelegi, ăsta e singurul mod de a înțelege. Dacă te apuci să înțelegi, intri în minte și s-a terminat“.
Altfel, încercările unora și ale altora de a povesti și explica cine a fost Anca Alexandrescu și din ce și cine se trage ea nu fac decât să mai arunce o mână de mortar și rahat la statuia pentru care muncește cu gura de vreo doi-trei ani, pendulând, bălăngănindu-se între suveraniști.
Banciu ar fi avut momentul de glorie la galceava dintre Becali si Cartianu, l-a ratat, a ales sa ramana mic.