Cel mai sfînt domnitor al Moldovei s-a născut din încrucişarea lui Bogdan al II-lea cu o stacană de Cotnari, ţinută strîns între picioare de o copilă care a rămas necunoscută, dar şi grea. Bogdan al II-lea a fost fiul din flori sau chiar fratele lui Alexandru cel Bun. Greu de spus exact ce, mai ales din cauza Cotnariului.
Bogdan a fost ucis de Petru Aron, fiul oficial al lui Alexandru cel Bun, adică de fratele sau de nepotul său. În 1469 a fost rîndul lui Petru Aron să moară de mîna nepotului sau a vărului său, Ştefan, aşa încît buna tradiţie a omorului în familie avea să piară abia multe secole mai tîrziu. Ca să-şi vadă ruda într-o baltă de sînge, Ştefan a avut nevoie de două bătălii în 1457 şi de alte două în 1467, de competenţa lui Vlad Ţepeş şi de puţină trădare patriotică din partea boierilor fideli duşmanului său. După unchiucidere, învingătorul a dormit mult mai liniştit, şi de atunci încolo a omorît mereu pe careva preventiv, ca să aibă somnul lin. În 1457, Ştefan cel Mare s-a înscăunat domn la Suceava pe o perioadă echivalentă cu 11,4 mandate actuale. Pe toată durata guvernării, Opoziţia n-a ridicat obiecţii majore, ea însăşi fiind încă de la început ridicată în vîrful unor pari, sau atîrnată la capătul unor crăci. Domnul era pus pe harţă, n-avea mai mult de 24 de ani şi toată clasa politică miza pe intervenţia unei pneumonii sau a unei apendicite care să ducă la înmormîntarea de care Ştefan se făcea aşa vrednic după împuţinarea duşmanilor politici şi a familiilor lor. Dar, spre deziluzia boierimii prefăcute, în afară de un vîrf de suliţă înfipt în picior la Valea Albă, în 1476, Ştefan cel Mare şi Sfînt n-a mai acuzat alte dureri. Moldova era pe atunci un colţ de rai. Era o plăcere să domneşti peste atîtea turme, bouri, răzeşi, prisăci, negustori genovezi, tratate cu Ungaria, bătălii cu turcii, împăcări cu Polonia, livezi, nisetri, slujnicuţe şi bărdace de Cotnari, ce mai!
Moldoveni, ce sa le ceri?!