Sîntem tari, frați români, am stabilit un nou record mondial! Cel mai mare tricou din lume!!! A fost desfășurat pe stadionul Arcul de Triumf (alt triumf național!), avea dimensiunea XXXXXXXLLLLLLL și cîntărea patru tone. Cu ocazia evenimentului, ne amintirăm de o vorbă a bravului Gică Popescu: dacă ești un sportiv adevărat, simți că tricoul echipei naționale atîrnă greu pe umerii tăi, te arde…
Inedita acțiune derulată în templul rugbyului românesc este simpatică și lăudabilă, fără nici un mișto. A avut și o dimensiune caritabilă. În același timp, a repus pe tapet și un fel e obsesie băștinașă: „Românii sînt cei mai…“. Am mai intrat în Cartea Recordurilor și cu alte izbînzi naționale, cu cel mai mare cîrnat, cea mai mare horă, cel mai mare brad de Crăciun, cea mai lungă funie de ceapă etc. Sînt prilejuri de mîndrie. Pe de altă parte, masochist, ne-am învățat cu văicăreala, ținem să ne însușim, toate trofeele negative. Ne place să ne considerăm cei mai corupți, cei mai săraci, cei mai needucați și ineficienți din Europa. Ăștia sîntem, ne cam lipsește simțul măsurii. Vrem morțiș să ne dăm „cei mai…“, cu succesele sau insuccesele noastre. Noi nu ne dăm mari, avem ambiția de a ne da cei mai mari. Vorbă veche, în fotbalul românesc: facem nuntă la victorie, facem parastas la înfrîngere. Prin alte părți, în campionatele cele mai puternice, nu-i chiar ca la noi.
Sîntem noi cei mai mari, în anumite privințe, dar mai circulă o vorbă: „Small is beautiful“, zice englezu’. Mai zice și că „Less is more“. Noi vrem mult și multe, tot nu ne săturăm. Pentru traducerea din limba britanică, întrebați robotul! În Marea Britanie s-a inventat cel mai frumos sport din lume, fotbalul. Și jocul de rugby, pe al cărui stadion bucureștean am arborat noi, daco-romanii, cel mai mare tricou din lume.
…Ape vor seca în albie, și multe Stele vor străluci pe cer, în depărtări, pînă cînd acest pămînt al nostru va (re)căpăta simțul măsurii și un anume respect pentru moderație. La o adică, monșer, nu sîntem nici cei mai mari, dar nici cei mai bicisnici (pentru arhaism, întreabă iarăși robotul). Putem merge înainte, pe calea performanței, inspirați de vorba unui personaj de-al eternului Nenea Iancu (a nu se confunda cu fostul patron de la Poli Timișoara). Nici prea-prea, nici foarte-foarte, potrivit!… Națiune, fii deșteaptă! Hai România!
P.S. Radu Cosașu (1930-2023) M-am apucat de scris și scriu acum, uite, cu speranța că mă citește Cosașu. Am furat multe chestii de la dumnealui. Radu Cosașu se considera caragialo-eminescian. Zicea că ia totul în tragic, nimic în serios. Ca „extremist de centru“ a insistat să nu uităm rostul unor locuțiuni sănătoase – „cu toate că…“, „în același timp…“, „totuși…“. Într-o lume care se reconfigurează în alb-negru, Radu Cosașu a ținut să rămînă un maestru al nuanțelor. Ar mai fi atîtea de zis, dar nu-mi găsesc cuvintele, pe moment. Dragostea și durerea încap, la o adică, bine-mersi, într-un post scriptum. Rămas bun, Radu Cosașu.
