În 1910, în familia unui farmacist evreu din Imperiul Rus se năștea Lev Oigenstein. Pe atunci, localitatea Bălți arăta exact cum îi spune numele, deși se mai găsea, ici-colo, și cîte un petic de pămînt uscat. Bolnavii care nu știau să înoate nu ajungeau vii la farmacie. Din această cauză și spre norocul tînărului Lev, domnul Oigenstein s-a mutat cu spițeria la București imediat ce unirea cu Basarabia a desființat granițele.
În anii ’30, cînd Lev a început să studieze la Facultatea de Matematică, evreii aveau probleme cu cetățenia, cu proprietatea și cu bunurile, în sensul că li se cam luau. Așa că Lev Oigenstein s-a dat de trei ori peste cap, s-a transformat în Leonte Răutu și s-a înscris în partidul comunist. Apropierea lui de marxism era naturală, fiindcă singura sa bogăție era sărăcia. Iar tovarășii, care pe atunci aveau ca ideal doar grevele și bătaia, i-au apreciat cunoașterea scrisului și cititului, căci manifestele aveau nevoie și de aceste acțiuni.
Leonte Răutu a făcut un pic de pușcărie, apoi, în 1937, a fost pus redactor-șef la foaia ilegală Scînteia. Aici a început să cunoască primii bolșevici năpraznici, veniți din URSS să-i îndoape cu leninism pe comuniștii locali. Cînd a fost anexată Basarabia, Leonte a fugit peste Prut, dar pînă să ajungă la Moscova, a muncit o vreme în colhozuri și în cariere de nisip. La Radio Moscova a cunoscut cel mai crunt detașament de ideologi evrei, culeși nu doar din România, ci și din Ucraina, Polonia, Bulgaria și Ungaria. Toți cominterniștii pregătiți de NKVD în oțelăriile de monștri politici, toți staliniștii care aveau în plan sovietizarea României, de la Ana Pauker la Iosif Chișinevschi, i-au fost colegi și meșteri prețioși. Astfel injectat, s-a întors la București cu primul batalion de șenilate rusești.
În rapoartele Siguranței, Leonte Răutu era descris ca fiind „inteligent, bine informat și, deseori ironic“. Nu i-a fost greu să-și facă loc în ierarhia de partid și, în timp ce combătea la Scînteia, a fost admis în Comitetul Central. Apoi a ajuns în Comitetul Politic Executiv, secretar al CC, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, rector la „Ștefan Gheorghiu“, membru în Marea Adunare Națională. În 1956, Gheorghiu-Dej l-a pus șeful Direcției de Propagandă și Cultură a CC al PMR. A fost momentul de explozie a carierei lui de zbir. Leonte Răutu a devenit comisarul stalinist al culturii române, cenzorul literaturii, artei și muzicii, satrapul operei tipărite și prigonitorul celor cîteva sute de intelectuali curajoși. Era văzut nu numai ca un Goebbels roșu, ci și ca ideolog al partidului. Singurul său rival cu ceva școală era Grigore Preoteasa, dar în 1957 Preoteasca a căzut cu avionul Biroului Politic lîngă Moscova și, dintre toți criminalii aflați la bord, a fost singurul decedat.
După Dej, a venit rîndul lui Ceaușescu să-l primească în cercul strîmt al puterii discreționare, iar Leonte Răutu avea atîta putere încît nu știa ce să-și mai dorească. Numai că, în 1981, una din fiicele lui a rămas în Occident. Ceaușescu l-a dat afară de peste tot și l-a lăsat să-și mestece frustrarea în obișnuita colivie de aur a bătrînilor comuniști, cu vilă, cabană de vînătoare, gospodărie de partid și pensie-mamut.
A fost, într-un fel, norocul lui. Evenimentele din decembrie nu l-au găsit complice, așa că a scăpat de pușcărie și a murit de inimă rea în 1993, confuz, speriat că URSS s-a dus pe copcă și total nepedepsit pentru crimele cunoscute și necunoscute.
