În lunile care au urmat evenimentelor din decembrie 1989, organele de Miliție împărtășeau cu organele fostei Securități un complex de vinovăție amestecată cu frică. Sectoriștii se arătau rar, umblau mai mult pe lîngă pereți, se forțau să zîmbească, iar cei de la Circulație n-ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să oprească o mașină fără lumini, fără numere, fără roți sau cu șoferul beat. Procesul de metamorfoză care ducea spre Poliție era privit cu neîncredere de populație, chiar dacă Miliția se grăbise, ca Bulă, să-și scrie numele cu „P“.
Tablagiii aveau nevoie de un strop de popularitate, iar șefii IGM, bătrînii criminali care suciseră gîturi și scoseseră dinți, s-au gîndit să-l pună în fruntea noului IGP pe Nicolae Nițu, un milițian înalt și burtos, cu un aer părintesc și o notorietate consolidată în lumea hoților de buzunare, a infracțiunilor cu violență și a omorurilor. Mafia Bucureștiului, atîta cîtă era înainte de Revoluție, îl știa de Tata Nițu. Și, de la infractor la milițian, porecla a trecut ca o boare și s-a schimbat în renume. Tata Nițu a fost aruncat repede în ziarele de mare tiraj și a fost transformat în personaj pozitiv.
Pe atunci presa era cumpărată la prima oră a dimineții. Oamenii căutau cu disperare eroi și fapte vitejești care să demonstreze că libertatea e bună. Iar Tata Nițu și anchetele sale trîmbițate la ziar tocmai asta se căzneau să facă. Transmiteau aproape zi de zi că Poliția se luptă cu infractorii, că îi prinde și îi bagă la zdup, iar lumea poate dormi liniștită, fiindcă drumul spre bunăstare e bine păzit. Tata Nițu poza într-un fel de Batman greoi, pieptănat în stilul lui Nicolae Ceaușescu, dar bun la suflet și, mai ales, „excelent profesionist, spaima criminalilor“.
Numai că, înainte de acest rol de salvator, Tata Nițu jucase, în comunism, un personaj încadrabil la multe articole din Codul Penal ca milițian corupt, înfrățit cu clanurile țigănești, care închidea ochii la loviturile lumii interlope sau, mai rău, îi dădea de știre cînd Miliția organiza razii. Era un fel de tată al pungașilor, deși ziariștii care îi ciuguleau din palmă după ’90, insistau că porecla Tata Nițu îi venea de la tratamentul părintesc față de subordonați.
Ei bine, legenda acestei blîndeți avea să se destrame ca un fum. O anchetă apărută în Academia Cațavencu l-a făcut pe Tata Nițu să dea în clocot. Ancheta vorbea despre corupția din Poliție, de mafiile care colcăiau sub oblăduirea sa, despre sumele de bani imense pe care șefii IGP le colectau de la traficanții de persoane, de țigări, de alcool și de combustibili.
Tata Nițu se trăgea din Slobozia, iar mama lui fusese vecină cu mama lui Mircea Dinescu. Așa că l-a sunat pe „nea Mircea“ și i s-a plîns. Dinescu a luat totul în ușor și i-a propus lui Tata Nițu să organizeze o întîlnire între generalii tăvăliți în revistă și semnatarul articolului, ca să se încheie totul pașnic. Tata Nițu a pus la cale o masă la una din gospodăriile MI, unde poetul, de mînă cu autorul textului, s-au prezentat pentru băut, mîncat și explicații.
Era în anul 1993. După cîteva țuici și amintiri din copilărie, Tata Nițu, încă bosumflat, dar liniștit că „așa ceva n-o să se mai repete“, l-a luat deoparte pe Dinescu și i-a spus un adevăr izvorît din sticla de vișinată:
–Mircea, acum, că ne-am împăcat, îți spun că era cît p-aci. Cînd au văzut ce-ați scris în revistă, au venit la mine băieții de la DIAS și m-au întrebat: Șefu’, ce facem cu Avanciuc*, ăsta, îl priponim sau îl adormim?
Și cînd a zis „priponim“, Tata Nițu a făcut semnul cătușelor, iar cînd a zis „adormim“, și-a trecut degetul mare peste beregată. Așa am aflat și noi, și așa aflați și dvs., cum era să se petreacă primul asasinat politic din România. Noroc că mama blîndului Tata Nițu a fost vecină cu mama poetului din Slobozia.
* Jurnalistul care a scris ancheta e Cornel Ivanciuc, pe atunci șeful departamentului de investigații de la Academia Cațavencu. Azi e viu, întreg, sănătos și își scrie cărțile.
Tata Nițu a fost la Poliția Capitalei, nu la IGP.