Trebuie să vorbim despre maternitate

Ăla mic face caca la trei minute după ce i-ai schimbat pampersul? Scuipă mîncarea pe pereţi, bate copiii la grădiniţă, muşcă educatoarele, face pipi pe bonă, cînd săraca femeie moţăie epuizată în fotoliu, şi vrea să dea foc la casă cu ţigara? Calmează-te, copilul tău e un îngeraş. Dimpotrivă: despre micuţul Kevin înţelegem rapid că e fratele spiritual al lui Damien din The Omen, dar fără nici o umbră de ADN supranatural. Iar cînd mama lui Kevin îşi parchează căruciorul lîngă un şantier în lucru, pentru a acoperi cu pîrîitul infernal al burghielor plînsetul exasperant al copilului, aflăm că nu-l prea ajută nici contextul matern.

Pe parcurs, devine din ce în ce mai clar că monstruleţul o să facă ceva incalculabil de rău. E mai puţin important ce anume, cînd, în ce context şi e greşit să ne-ntrebăm de ce. Filmul nu mizează pe suspansul epic şi nici nu-şi propune să ne livreze analiza aseptică a unui caz emblematic pentru sociopatia infantilă (adică exact ce-ar fi făcut americanii, zbîrcind-o iremediabil). Nici măcar mama lui nu înţelege tipul de ţicneală a lui Kevin şi ispăşeşte, într-o ignoranţă resemnată, nu delictele primordiale ale fiului, ci păcatul ei creştinesc de a-l fi născut. Apoi, vina de a se comporta matern (cel puţin în limitele sociale şi culturale ale termenului), în ciuda tuturor aver­tismentelor care veniseră dinspre copil şi a evidentei sale nepotriviri de caracter cu situaţia în sine.

Titlul e înşelător. We Need to Talk About Kevin* e filmul falimentului dezastruos al mamei. Un film elaborat, curajos şi exact cît trebuie de cinic, care pune într-o foarte incomodă discuţie miturile şi revelaţiile duios-exasperante ale maternităţii, aşa cum Dogville contesta, devastator, valorile ancestrale ale creştinismului. Un film cu multă poezie vizuală şi la fel de multe cojones. C-un scenariu inteligent şi o regie pe măsură. În fine, c-un acting stelar, cum îi şade bine superlativului cinematografic britanic din 2011. Tilda Swinton (mama) e, ca de obicei, impecabilă. John C. Reilly (tatăl) – un mare actor la fel de subapreciat, la Hollywood, ca Woody Harrelson – bifează cel mai bun rol de la Magnolia încoace. Iar Ezra Miller (Kevin adolescent) e, pur şi simplu, înspăimîntător. Deci da, e perfect.

Spaţiul îmi mai permite doar cîteva cuvinte despre sintaxa crimei şi vocabularul matern. Într-o primă fază, e reconfortant să vezi în sfîrşit la lucru o mamă care refuză să-şi e­duce copilul prin onomatopee, chirăieli şi diminutive. Apoi, drama femeii atinge cote alarmante, augmentative. Şi începi să te-ntrebi, ca-ntr-un horror vechi, din ’76, Who Can Kill a Child?, în afară de pocăita aia descreierată de la Braşov şi Domnu’ Bebe în 4, 3, 2.

* Marea Britanie-SUA, 2011. Regia: Lynne Ramsay (deci da, o femeie).

Dacă doriţi să recomand

1) Născuţi la comandă. Decreţeii (România-Germania, 2004; regia: Florin Iepan). La TVR 1 – joi, 29 martie, ora 22,40. Impecabil, onest, obligatoriu. 

2) Naked / Dezgolit (Marea Britanie, 1993; regia: Mike Leigh). La Cinemax – luni, 2 aprilie, ora 0,10. Un vagabond, o viaţă fără sens, nişte violuri şi cîteva cărţi. Un David Thewlis la cel mai bun rol al carierei. Un Mike Leigh mai sobru ca de obicei. După, să zicem, Topsy-Turvy sau Happy-Go-Lucky merge la fix, ca vinul după bere.

3) Annie Hall (SUA, 1977; regia: Woody Allen). La TVR Cultural – vineri, 30 martie, ora 22,15. L-am revăzut de curînd şi pot să vă spun doar atît: Zelig rulz! Annie Hall rămîne, totuşi, un Woddy Allen de colecţie, nevrotic în limitele normalului şi suficient de bine scris cît să confişte un Oscar pentru scenariu original. Cine preferă demenţa în dauna nevrozei să dea o geană pe programul HBO. Vineri, 30 martie, e reprogramat Inglorious Basterds, un film romantic cu nemţi, evrei, americani, dar mai ales cu cinema.