Securitatea l-a așteptat ani buni pe Vasile Zainea, cleric mediocru, aflat pe un curs de ascensiune lentă. Nu l-a recrutat nici cînd era seminarist la Mănăstirea Neamț, nici cînd a ajuns student la Institutul Teologic din București. A așteptat să fie tuns la monahism, în 1951, sub numele Pimen, să fie hirotonit ierodiacon, în 1952, și apoi ieromonah, în 1957. Nu l-a recrutat cînd a fost profesor la școala monahală de la Mînăstirea Neamț și nici măcar cînd a predat la Mănăstirea Secu. Securitatea l-a lăsat, răbdătoare, să ajungă egumen și stareț la Mănăstirea Putna, în 1958, preot-duhovnic la Mănăstirea Văratec, în 1962, preot la Schitul Durău, în 1963, muzeograf la Putna, în 1964, protosinghel în 1966 și arhimandrit, în 1975.
Abia în 1975, cînd Vasile Zainea, născut la Rîmnicu Sărat în 1929, cumula și funcția de stareț la Mănăstirea Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava, ofițerii l-au considerat apt pentru turma domnului Doicaru, șeful de atunci al Securității. Înconjurat de icoane și biblii, de rugăciuni și slujbe, luminat de învățătura Tatălui și a Fiului, Pimen a știut să dea iubirii pentru aproape un sens cît se poate de creștinesc, întorcînd spre tovarășii săi și obrazul celălalt, pentru a-i putea auzi mai bine cu ambele urechi.
Securitatea i-a umflat sutana cu o briză de susținere și, în timp ce-i citea notele informative, îl împingea spre poziția de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașiului, care i-a adus supranumele bisericesc Suceveanul, apoi spre rangul de arhiereu, conferit într-o mare ceremonie a BOR, plină de mărimi ale Ortodoxiei deja recrutate. Sub numele conspirative Petru și Sidorovici, Preasfinția Sa Pimen a săvîrșit fapte de turnătorie, delațiune și denunț despre care CNSAS a susținut și a dovedit, în 2007, că se încadrează la poliție politică. La solicitarea DIE, Pimen a executat și misiuni externe, în SUA, în Germania și în Israel, de unde a adus informații despre adversarii lui Ceaușescu, ai partidului și ai statului comunist.
Toate aceste fapte au stat, însă, scufundate în uitare după 1990. Așa încît, în 1991, Pimen a fost ales arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. Și, trebuie spus, din această poziție, Înalt Preasfinția Sa a făcut cîteva fapte creștinești, chiar dacă cele mai multe se aflau în fișa postului. A redeschis lăcașuri de cult istorice, ca Mănăstirea Voroneț și Mănăstirea Humorului, a ctitorit biserici, mănăstiri și schituri, a tipărit cărți și broșuri pentru folosul credinciosului de rînd, precum și monografii dedicate mănăstirilor din Moldova, a clădit cîteva așezăminte pentru nevoiași. Practic, s-a achitat de cîteva dintre obligațiile Bisericii Ortodoxe. Toate astea au stat, însă, în umbra unui discurs anti-european și pro-putinist avant la lettre, care înfiera libertățile, drepturile și modele occidentale, oferind la schimb valorile întunecatei ortodoxii rusești, bazată pe ignoranță și autoritarism.
Pimen a încercat să sustragă statului român 190.000 de hectare de păduri, pe care urmau să nu le mai defrișeze Romsilva, ca de obicei, ci popii arhiepiscopiei. A prezentat argumente din cronici și din piesele lui Delavrancea și, așa cum era de așteptat, nu i-a ținut. După cum nu i-a ținut acțiunea în justiție împotriva deciziei CNSAS. Pimen a rămas, cum s-ar zice, și turnător, și cu pădurile luate.
A murit în 2020, răpus de un virus în care n-a crezut nici măcar atît cît a crezut în Dumnezeu.
51 de vizualizări
E bairam in iad