A început reabilitarea termică a blocului în care stau. În timp ce mă uitam cum schelele urcă până la etajul opt, ca niște mașinării medivale pentru asedii, așteptam să apară de pe bloc apărătorii cetății, care să toarne smoală și apă clocotită peste muncitori. E uimitor de simplu să căptușești un bloc cu schele. Mă mai trezesc uneori că mă uit pe fereastră și mi se pare că sunt în avion și văd un clovn care se plimbă pe aripă.
Dar partea cea mai ciudată apropo de reabilitare e pierderea totală a intimității. Și nu mă refer la a mea, pentru că oricum stau cu draperiile trase. E vorba de muncitori aici. Nu mai pot vorbi nimic între ei fără să se-audă în apartamente, prin ferestrele pe care locatarii le țin deschise pe fond de caniculă. I-am auzit adresându-și unul altuia porecle și înjurături pe care nu credeam că le suportă limba română. Ieri, fără să vreau, într-un fel de pauză pe care și-o luaseră la înălțime, am prins o discuție despre cum Alibec e nepotul unui portar bun, dar bețiv (Gicu Stroe, parcă). Oricum, sper ca planul temerar de a reabilita turnul cu zece etaje în care stau să nu atragă iar mânia divinității, care să amestece iar limbile oamenilor, ca-n Vechiul Testament. Nu pentru că vreau lucrarea terminată la un moment dat, dar nu ar mai fi posibile nici poveștile din Liga a treia.
1.887 de vizualizări
