Horrible Bosses lansează o ipoteză tentantă, dar fîsîită pe parcurs: şefii care te scot din minţi (pentru că sînt incompetenţi, obsedaţi sexual sau pur şi simplu nişte lichele ticăloase) trebuie să dispară. Fizic, ca boşii criminali din dramele cu mafioţi. Problema e că-n această comedie încremenită în proiect, ce-ar fi putut deveni subversivă dacă se lua în serios, nu există cale civilizată (şi logică), de mijloc. Demisia urmată de schimbarea locului de muncă, reconversia profesională, refugiul în alcool, revoluţie sau în activităţile criminale din care rezultă îndeobşte milioane. Şi, mă rog, de ce nu există?
Explicaţia scenariştilor e la fel de credibilă ca o analiză financiară din Cancan: pentru că e criză. Firma de avocatură unde lucra Kenny, absolvent de Yale, a dat faliment. Omul a aplicat îndelung pentru un post de chelner, dar cu faţa aia de viezure retard nu l-a angajat nimeni, iar acum îşi cîştigă existenţa prestînd hand-job-uri în toaleta pub-urilor, pentru 40 de dolari bucata. Vrei să te dai cocoş, apoi să rămîi fără slujbă şi-n cele din urmă s-o freci la propriu unor marţafoi beţi mangă, de la cine ştie ce multinaţională, care nu-şi mai nimeresc prohabul singuri? OK, atunci nu-ţi rămîne decît să-ţi omori şeful.
Cu o astfel de premisă, story-ul n-avea cum să spună ceva coerent sau inteligent (se ştie: cu cît numărul de nume de la „writing credits“ e mai mare, cu atît rezultatul e mai nefericit; în cazul de faţă, avem patru). În definitiv, Şefi de coşmar* e, aşa cum o sugerează şi titlul, un produs mass market, iar filmele de genul ăsta nu trebuie să aibă neapărat un sens, ci replici de un umor universal-ghiolbănesc, precum „E timpul să-mi dai măciuca aia, Dale“ sau „Nu mi-a trecut prin cap că am ADN şi-n cur“.
E un film cu proşti, aşadar. Trei angajaţi la număr, cu tot atîţia neuroni funcţionali, de un cretinism năuc, agresiv şi irecuperabil, cărora li se alătură la un moment dat un consilier infracţional (Jamie Foxx). El însuşi un papiţoi perfect, exceptînd geaca de piele de cocalar şi faptul că face 5.000 de dolari din idioţenia fulminantă a celorlalţi trei. Victimele: trei şefi îngrozitor de detestabili şi unidimensionali (oribili, care va să zică), dar frecventabili, graţie unui casting cumsecade. Un habarnist drogat (Colin Farrell, de-a dreptul interesant), o nimfomană în halat alb (Jennifer Aniston, în sfîrşit, sexy) şi un tiran descreierat (Kevin Spacey, căruia îi ies întotdeauna bine psihopaţii). Nu-i destul ca să vă pierdeţi timpul cu aşa ceva. Dacă vă bîntuie nişte planuri criminale, mai bine consultaţi un specialist. Hitchcock, de pildă.
Dacă doriţi să recomand
1) BRÜNO (SUA, 2009; regia: Larry Charles). La HBO – sîmbătă, 17 septembrie, ora 22,40. După elogiul autobazei cu mustăţi din Borat, Sacha Baron Cohen face pasul decisiv către über-homosexualitate. Şi îi iese mai bine. Mă întreb de ce.
2)ROMA / FELLINI: ROMA (Italia-Franţa, 1972; Regia: Federico Fellini). La Cinemax – luni, 19 septembrie, ora 0,30. Un film despre Roma lui Fellini (ce chestie!), care e un fel de cutie cu maimuţe din care ies tot felul de oameni, epoci istorice, vise, maşini, metafore şi chiar alte filme!
3)A PRAIRIE HOME COMPANION / ULTIMUL RADIO SHOW (SUA, 2006; regia: Robert Altman). La TVR 1 – joi, 15 septembrie, ora 21,10. Pentru fanii lui Altman – ultima capodoperă. Pentru restul lumii – un musical cu Meryl Streep în care se cîntă country şi pare greu să-nţelegi ce-i cu el, fie pentru că eşti prea prost, fie pentru că pe Altman l-a interesat întotdeauna altceva.
