În prima parte a secolului XX, militarii de carieră ai României au putut avansa așa cum ar trebui să avanseze militarii, pe cîmpul de luptă. Istoria le-a oferit trei ocazii mari. Prima a fost războiul mișelesc dus împotriva Bulgariei în 1913. Practic, armata română a invadat Bulgaria pe la nord în momentul în care Bulgaria avea toată armata în sud și, în afară de holeră, nu avea nici un alt mijloc de apărare. Ofițerii și generalii români s-au umplut de grade și de decorații, iar teritoriul țării a crescut cu suprafața Cadrilaterului, o provincie nelocuită niciodată pînă atunci de români.
În primul război mondial, armata română chiar a luptat, și a făcut-o eroic, fără echipament, fără arme, fără haine și aproape fără muniție. România a pierdut războiul, iar asta i-a adus Transilvania, Basarabia, Bucovina de Nord și Cadrilaterul pierdut temporar la bulgari. În fine, al doilea război mondial a produs bătălii și mai sîngeroase, practic cele mai mari dezastre militare din istorie, fără însă ca teritoriul României să crească, așa cum toată lumea, avînd în vedere înfrîngerile, s-ar fi așteptat. Dar pentru militari a fost, pînă la arestarea multora dintre ei de regimul comunist, o bună ocazie de a înainta în grad.
Unul din militarii care au avansat în toate cele trei războaie a fost Constantin Sănătescu, intrat în lupte locotenent, ajuns la gradul de general de armată în 1945 și mort doi ani mai tîrziu, înainte ca temnițele comuniste să-i poată face vreun rău.
Constantin Sănătescu a fost un ofițer stilat, cu o reținere aristocratică în saloanele înaltei societăți, dar curajos și metodic pe cîmpul de luptă. S-a născut în 1885, în familia unui erou al Războiului de Independență, viitorul general Gheorghe Sănătescu, și s-a dedicat milităriei călare, cea mai nobilă și ușoară formă de a-ți pune capăt zilelor în caz de război. Cavaleria era considerată pe atunci pe cît de periculoasă, pe atît de inutilă, dar oferea, în compensație, succes garantat la femeile măritate. Căpitanul Sănătescu a scăpat nevătămat din primul război mondial, deși a participat la numeroase bătălii pe fronturile din Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova, unde cavaleriștii erau distracția principală a țintașilor germani. Între războaie s-a apropiat de Casa Regală și de liderii partidelor proeminente, lucru care i-a adus funcții de înaltă răspundere la Statul Major și în diplomație. În calitate de șef al Corpului 8 de Armată, a oprit pogromul de la Dorohoi și, un pic mai tîrziu, a înăbușit rebeliunea legionară. În al doilea război mondial a condus mari operațiuni pe frontul din Est pînă în 1943, cînd regele Mihai l-a chemat în țară și l-a făcut Mareșalul Palatului. Din această poziție a luat parte la lovitura de stat de la 23 august 1944, care i-a oferit două mandate de premier, însumînd trei luni de guvernare. Apoi, ca șef al Marelui Stat Major, a planificat și condus acțiunile ofensive ale armatei române împotriva Germaniei naziste pînă la încheierea păcii.
A murit, cum spuneam, în 1947, de inimă, înainte ca bolșevicii să apuce să-i facă ceva, și a fost înmormîntat cu onoruri militare nemaivăzute pînă atunci.
