Walking Dead este un film cu zombie. Un scenariu post-apocaliptic face ca un virus, o mutație genetică, naiba știe, să îi transforme pe morți în zombie. Iar acești zombie fac ce fac de mult, vara creieru-ți mănîncă, iarna la fel. Sînt atîtea căpățîni sparte încît Tarantino roșește, și atîtea mușcături cîte n-a văzut raiul bucureștean al cîinilor vagabonzi.
Un grup de cîțiva supraviețuitori se strecoară printre cîrdurile de zombie căutînd un loc unde umanitatea încă a supraviețuit. Serialul este povestea lor. Și este o poveste care se vrea cît mai realistă, cît mai la firul ierbii. În mare parte îi reușește: are suspans și nu se rezumă la monotonia spartului de țeste. În interiorul convenției cu morți care umblă cam ca Băsescu pe la 4 dimineața pe culoarele Cotroceniului și care vor să te mănînce, poveștile sînt scrise cu atenție și nu sar calul. Se văd banii băgați în producție și se văd ici-colo și povețele americănești, cele care, nu-i așa, îl definesc pe om ca om, aceleași pe care, în mare, le găsești și în Argo, și-n Lincoln, și-n tristul final din Flight, ca să vorbim doar de ultimele excitații venite de la Hollywood. Dar asta nici nu contează.
Contează că, după trei sezoane, începi să te cam gîndești la final, asta însemnînd că te întrebi ce naiba o fi cu zombie ăștia, de unde le vine moartea asta agitată. E foarte probabil ca răspunsul scenariștilor la întrebare să coincidă cu oftaturile de pe forumuri: "Mda, plm!".
The Walking Dead, 2010-2013, thriller, 45’, difuzat de AMC.
Publicat în Cațavencii, nr. 9(87), 2013
