Dacă mulți zmei ai comunismului românesc au crăpat ba de inimă, ba de rangă, ba de glonț, Ion Gheorghe Maurer aproape că a atins nemurirea, curățîndu-se de moarte bună abia cînd era să atingă suta. Povara acestor ani a fost dusă de ficatul său stahanovist și de plămînii săi de scufudător. Prin aceste organe eroice, Maurer a trecut cisterne de vin franțuzesc și vagoane de țigări americane.
Sas de origine, cu mamă franțuzoaică, Ion Gheorghe s-a numit inițial Hans Georg. Apoi, cînd lupta de clasă nu i-a mai dat de ales, a trecut la ortografia proletară și a schimbat limba germană pe originea sănătoasă.
A studiat Dreptul la București și Paris, apoi și-a făcut doctoratul la Sorbona și s-a întors la București, unde a reușit să-și selecteze o clientelă de bancheri ușor de muls. Apropierea lui de ideile lui Lenin s-a făcut cu ocazia unor procese în care el i-a apărat pe ilegaliștii umflați de Siguranță pe onorarii cu adevărat motivante, fiindcă partidul primea bani serioși de la Moscova. Cînd Maurer a întrezărit un viitor politic în această mișcare în care Stalin investea tare și apăsat, a început să-i apere pe lideri fără să mai ceară bani decît pentru cheltuielile cu șampania.
În 1937 a intrat în PCdR cu statut de avocat, fără să fie nevoit să treacă prin bătăile fizice pentru putere. După război, a participat cu franceza și cu germana sa la Conferința de pace de la Paris. Începînd cu 1947 a ocupat funcții înalte în conducerea țării, dobîndite mai ales în schimbul științei lui de a savura viața la protocol zero. Maurer i-a învățat pe țărănoii din conducerea partidului să petreacă, să bea cu stil și să deguste plăcerile vieții. Postura lui de băiat școlit și serviabil, trecut de partea poporului, i-a adus mai multe mandate de președinte al Marii Adunări Naționale și 14 ani de șefie a Guvernului.
În 1965, cînd a murit Gheorghiu-Dej, Maurer era prim-ministru și, împreună cu Emil Bodnăraș, l-a susținut pe Nicolae Ceaușescu în războiul de succesiune. Nea Nicu l-a răsplătit menținîndu-l în fruntea executivului pînă în 1974, cînd, în urma unei vînători cu ghinion, l-a retras.
În lungul mandat de premier al lui Maurer, economia și nivelul de trai au crescut în România. Au fost cei mai buni ani ai epocii comuniste, singurii cu pîine, zahăr și ulei destul, cu blugi, cu plete, cu parizer și cu muzică bună, cu o nebunească politică externă și fără prea mult întuneric și frig.
În 1971, Maurer a participat la o vînătoare de partid la nivel înalt. Tovarășul Ceaușescu ținea mereu să fie cel mai bun țintaș, așa că Dăscăleștii, Bobii și Măneștii se fereau și să tragă, darmite să revendice vreun animal doborît. Dar lui Maurer, care-i pusese lui Ceaușescu pușca în mînă, i se rupea. Așa că, atunci cînd cel mai mare urs dresat de pădurari s-a prăbușit sub focul carabinelor și cînd Tovarășul a zis „E-al meu!“, Maurer i-a răspuns: „E-al tău pe dracu’. Tu era să-mpuști maioru’“.
Ceaușescu s-a făcut foc și pară, s-a suit în elicopter și dus a fost. Iar trei ani mai tîrziu, Maurer a fost eliberat din funcție. Curajul lui Ceaușescu avea nevoie de acest răgaz, fiindcă Maurer încă îl domina și îi cunoștea toate aventurile din pușcăria de la Tîrgu Jiu, cînd tovarășul Dej îl bărbierise pe picioare pentru satisfacerea idealurilor proletare.
Maurer a avut inteligența să se pensioneze în condiții de lux și să devină, astfel, rentier strategic al partidului. Pînă la sfîrșitul vieții a trăit într-o vilă somptuoasă cu piscină acoperită, păzit de gărzi și plimbat de șofer, a avut la dispoziție toate cabanele de vînătoare și casele de protocol, unde a băut, a mîncat și a fumat pînă la moarte.
3.088 de vizualizări
N-avea cum sa mai mearga si in rai ca s-ar fi plictisit…