Joey e un exemplar reuşit, semi-pursînge. Are glezne subţiri şi e făcut să alerge ca vîntul şi ca gîndul. Dar un fermier ignorant îl cumpără cu o sumă astronomică (30 de lire), la o licitaţie, apoi îl pune, total inadecvat, să are. Fiind sub demnitatea lui de bidiviu, Joey refuză job-ul şi face, ca orice armăsar, pe nebunul. Dar fiul fermierului (un spirit cald şi umanist) îl ia pe Joey cu binişorul. Şi, vorbindu-i adecvat, cu dragoste şi respect, îl convinge să-nfigă plugul în ogorul ăla pietros şi în pantă, sub privirile întregului sat. Adunat ca la urs ca să vadă minunea: un cal remarcabil realizînd imposibilul.
Fermierul plantează, în cele din urmă, napii care urmau să-l scoată din foame. Dar vine o ploaie mare (generatoare de conflict dramatic), iar recolta e definitiv compromisă. Joey e vîndut armatei britanice. Sîntem în plin război mondial. Primul, cînd şarjele cavaleriei obişnuiau să fie un must have al tacticii militare. În urma unui inegale confruntări cu maşina de război germană, Joey cade prizonier şi e repartizat detaşamentului sanitar. Graţie unor puşti dezertori, poposeşte apoi în grajdul unui fermier francez, producător de gemuri şi dulceţuri. Dar nemţii se întorc, furibunzi, devalizează cămara şi-l capturează din nou pe armăsarul nostru neobosit. De data asta, drept pedeapsă, îl înhamă pe Joey la un ditamai tunul, alături de alţi năpăstuiţi ai sorţii. Ceea ce urmează e de-a dreptul terifiant.
După cum v-aţi putut da seama, e o melodramă cabalină de proporţii epice, pentru copiii sub 12 ani, femeile care cresc pekinezi spunînd că iubesc enorm animalele şi militanţii pentru drepturile mamiferelor, care vor leşina pe capete la scena în care sărmanul Joey se zbate între viaţă şi moarte, într-un cocon de sîrmă ghimpată (staţi liniştiţi, e mult mai mult CGI decît cavalerie). Cartea ecranizată se numeşte War Horse, iar pelicula omonimă*, ultima ispravă a lui Steven Spielberg, e nominalizată la şase Oscaruri, inclusiv pentru Cel mai bun film. Din ce motiv, rămîne o enigmă, aşa cum capacitatea supra-cabalină a lui Joey de a manifesta comportamente umane şi de a supravieţui, miraculos, urgiei războiului e unul dintre cele mai mari mistere ale evoluţiei.
Din fericire, armăsarul lui Spielberg nu se doreşte a fi plauzibil, ci mai degrabă inspiraţional, asemeni bidiviilor care înfulecă jăratic în basmele româneşti, spunînd ceva despre ataşament, determinare şi destin. Personal, prefer caii adevăraţi şi modeşti, care vorbesc despre oamenii ciudaţi pe care sînt nevoiţi să-i suporte în şa.
Dacă doriţi să recomand
1) Luck (SUA, 2011; creator: David Milch). La HBO – sezonul 1, în luna februarie şi nu numai. O foarte promiţătoare incursiune în universul paralel al curselor de cai, în care se vorbeşte mult şi bine, ca-n Deadwood (acelaşi David Milch), şi se etalează nişte armăsari fabuloşi, 100% reali.
2)Stalingrad (Germania, 1993; regia: Joseph Vilsmaier). La Cinemax – vineri, 17 februarie, ora 21. După o cîrcă de pelicule despre eroismul sovietic şi ororile naziste, era timpul să vedem asediul de la Stalingrad şi din perspectiva germanilor. Filmul e treabă nemţească, deci funcţionează ca uns.
3) Sukiyaki Western Django (Japonia, 2007; regia: Takashi Miike). La TVR 1 – sîmbătă, 18 februarie, ora 0,30. Un exerciţiu stilistic bizar şi gratuit (specialitatea lui Miike), dar dement în sensul cel mai atractiv al cuvîntului, care combină, la modul fireşte sîngeros, genul western cu tradiţia japoneză a filmelor jidai-geki („cu samurai“, cum se zice în popor). O premisă suficient de extravagantă cît să-l convingă pe Quentin Tarantino să accepte un rol secundar (de pistolar, logic).
Parerea ta. Pe langa celelalte filme din cinema asta chiar merita vazut.