A început reabilitarea termică a blocului. De atunci, trăiesc într-un alt univers sonor, în care zilnic aud 10-15 tipuri de zgomote puternice diferite, fiecare enervant în felul lui. E, de exemplu, zgomotul de bormașină, care n-are nimic în comun cu bufnitura de baros cu care-s culcate la pământ pervazele prea largi sau cu clinchetul metalic al schelelor aruncate peste gard, din camion, în grădina din spatele blocului.
Nici unul dintre zgomote nu e constant, nici unul nu are o regularitate a lui. Muncitorii pot începe să bată cu ciocanele-n pervazul ferestrelor pe la 10 dimineața pentru ca o oră mai târziu să fie o liniște de mormânt egiptean în tot cartierul. Pe la 5 după-amiază zici că ai scăpat, doar că brusc începe corul de bormașini, pentru că nu știu ce trebuie prins de peretele blocului. A doua zi, echipele apar pe la prânz și taie scârțâitoare vreo jumătate de oră, pentru ca să revină abia peste trei zile, cu o divizie de bormașini în timpul somnului de după-amiază. Pare că tot ce urmăresc muncitorii e elementul surpriză. Zgomotul durează puțin, dar e puternic, enervant și imprevizibil. Acum înțeleg perfect cum era în timpul terorii comuniste, când trebuia să stai cu bagajul la capul patului, pentru că-n orice moment puteau veni după tine să te ia la Aiud sau la Jilava. Și eu stau cu geanta mereu pregătită, ca să merg să lucrez într-un Starbucks în caz că apar la fereastră câțiva muncitori la care scrie-n fișa postului că trebuie să trezească din morți cartierul Titan.
