Pentru că tocmai am vorbit de ultimul președinte al Uniunii Scriitorilor, hai să îl pomenesc pe cel care, fără să-mi fi fost protector, prieten sau apropiat, a izbutit să salte instituția din rahatul în care se-ntoarce acum vijelios. Ulici. Laurențiu Ulici. 007. Omul cu două creiere și cu o pipă. Ulici a preluat USR prin ’94. Ce-i drept, ne uitaserăm și noi, o mie și ceva de scriitori, cu jale, cum se închide lumina, cum se trag jaluzelele, se oprește apa și o negură – mai ceva ca în Sadoveanu – cuprinde Casa Monteoru. Atunci a picat el la cîrmă. Nu l-a ales nimeni, că nu mai avea cine să-l aleagă. Interimar și condamnat la faliment.
Ulici era nițel peltic și sîsîit. Avea și niște dinți strîmbi, prin care vorbele ieșeau cu greu. Îți trebuia ureche muzicală ca să înțelegi ce scoate pe lîngă pipă. Dar lumea îi știa de frică. Nu frica administrativă, ci frica de jocurile de noroc. Bătea ca la fasole. De la poker la whist, de la bridge la descoperirea celui mai obscur scriitor din lume din cincisprezece întrebări, Lulu era imbatabil. Un Ostap Bender al lumii scriitoricești. Tiptilement, a oprit hemoragia și a întîrziat dezastrul. Ba, în toamna lui ’94, a izbutit să asigure participarea României la voiajul scriitorilor pe Marea Neagră. De unde, de neunde, a făcut rost și de dolari și a adus pîrliților (printre care și subsemnatul) cîte 25 de cheltuială. I-a uimit pe toți aranjînd un voiaj prin Dobrogea, iar concertul lui Tavitian, de la Constanța, a fost un triumf. În 1995, a încheiat un contract cu un lanț de cazinouri, care a oferit independența financiară din care a hrănit revistele literare, editura Cartea Românească și pe cei mai săraci scriitori, vreme de zece ani. S-a băgat în elaborarea Legii drepturilor de autor și, culmea, în 1996, a intrat în Parlament. Apoi, prin ’99, a pus la bătaie un teren de pe strada Căderea Bastiliei, pentru un hotel. A dat drumul la prima colecție multimedia de literatură română. A fost singurul manager.
Dar unde-i soare e și nor. Mîna lui dreaptă a fost Marius Tupan și, exact cum face azi Manolescu, Ulici i-a oferit avantaje și premii. Dar discret, discret. Pe cei ce nu-i plăceau i-a înlăturat fără să se observe. (Printre ei îl număr și pe Liviu Antonesei, care și-a dat demisia prin ’97.)
Dar dovada vie a geniului de jucător a dat-o pe vapor. Împărțise banii și, nopți de-a rîndul, i-a luat înapoi la poker. Nu i-a rezistat nimeni. Dimineața, cu ochii scoși, număram și ieșeau tot mai puțini la socoteală. Cînd, mai tîrziu, am aflat că a murit stupid, asfixiat cu monoxid de carbon într-o vilă, ne-am zis că Ulici fugise într-o lume mai bună, pentru marea partidă a vieții lui.
