Citind cărțile fie de literatură, fie de critică ale reprezentanților generației ‘60, începi să devii periculos de exigent cu „capodoperele” ultimelor promoții. Nivelul dinozaurilor literari, cum sînt numiți „bătrînii” pe care „tinerii” vor să-i evacueze din scenă, pare greu de atins prin texte, și atunci se aruncă în joc „atitudini”. Fiindcă D.R. Popescu, de pildă, e greu de egalat ca romancier, îl numim comunist și situația se rezolvă. Etc.
Sesiunea de toamnă, jurnalul lui Eugen Negrici, este, ca să zic așa, de-o vîrstă cu mine, acoperind două epoci și ilustrînd personalitatea obligată să se adapteze la ele. Din 1975 pînă în 2015 e o suită de ani capabilă să zguduie și firile mai liniștite. De la Ceaușescu proaspăt președinte al Republicii Socialiste România la actualii politicieni e o distanță istorică lungă, chiar dacă nu atît de dramatică precum o simt nostalgicii ceaușismului, și nici atît de lină pe cît cred cei convinși că mai nimic nu s-a schimbat după Revoluție.
Intervalul se „prelungește” înapoi, cu fragmente biografice și intime ale criticului, mare vînător, la propriu și la figurat. (De altfel, coperta, cu o fotografie de Mircea Struțeanu, îl arată pe Negrici deambulînd printr-o baltă, cu pușca în spate.) Criticul devenit aici protagonist este o structură umană complexă, un erudit dedat la plăcerile existenței și un vital proiectat, prin lecturi de vechi manuscrise, în contemplația zădărniciilor cultural-istorice. Totul curge și se încheie trist, rememorarea amplificînd și intensificînd dramele mari și mici.
Iată, într-o pagină impresionantă, figura tatălui, un „vechi” obligat de timpurile noi de după al doilea război la compromisuri pentru a-și întreține familia și a-i asigura un viitor: „Mi-l reaminteam în primele lui haine civile, nepotrivite ca mărime și din care îi ieșeau mîinile arse de soare, purtîndu-mă după el vreme de cîteva luni nesfîrșite, spre a-i înduioșa pe șefii noilor instituții socialiste. (…) El, căruia nu i se permitea, ca ofițer al armatei regale, să urce într-un camion sau pe o bicicletă, ori să umble în societate fără mănuși albe”.
Și fiul e mîndru de tată, și tatăl a fost mîndru de fiu – și pînă la urmă despre asta este vorba cînd trăiești într-o epocă mizerabilă și nu vrei, și pace, să te murdărești.
Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Editura Cartea Românească, București, 240 p.
