Averea lui Vodă Caragea creștea ca grîul. Strînsese atîta aur încît acoperea ferestrele palatului domnesc, de frică să nu lumineze noaptea. Dacă, în loc să stoarcă țara prin combinații fanariote, ar fi jefuit-o în fruntea unor hoarde de tătari, ar fi adunat sume mai mici.
În lăzile lui Caragea se găseau pitacii strînși de la țărani, galbenii adunați de la breslași, talerii storși de la vameși, pepitele smulse de la mineri și dinții de la boierii care opuneau rezistență. Piața boierească era, de altfel, foarte profitabilă. În cei șase ani de domnie, Caragea a vîndut 4.800 de titluri boierești, de regulă celor care le dețineau deja. Se zice că încasările lui anuale băteau spre patru milioane de lei aur. Cu banii ăștia își putea cumpăra Italia, ceea ce aproape că a și făcut.
Dar, în septembrie 1818, turcii îl mirosiseră și un călău trimis de sultan își ascuțea barda pe la popasuri, pe ruta Istanbul-București. Caragea avea unele bănuieli legate de vizita turcului, dar și-a păstrat calmul. La sfîrșitul lunii a participat la înmormîntarea lui Radu Golescu și apoi a luat-o încetișor spre marginea Bucureștilor. Un sfert de oră mai tîrziu gonea nebunește spre Brașov, înconjurat de o mie de arnăuți atît de înarmați încît și caii purtau pistoale.
Sultanul avea să afle că Ioan Gheorghe Caragea, cu a cărui avere plănuia să-și echipeze trupele din Anatolia și să-și contruiască încă o sută de palate, avea de mult banii în Elveția. Carele cu bijuterii adăstau în Anglia și Irlanda, iar aurul ședea, bine-mersi, în băncile italiene.
Domnitorul s-a stabilit la Pisa, cumpărînd acele părți ale Italiei și Greciei care erau de vînzare. Opulența acelui trai e de nedescris. Se zice că, pe cînd vizita turnul din Pisa avînd asupra lui cîteva dintre bijuteriile grele, clădirea s-a înclinat și așa a rămas.
Și Valahia a rămas strîmbă sub povara lui. După ciuma și celelalte fapte ale lui Caragea, țara nu s-a mai îndreptat niciodată. Mulți ani după aceea lăcustele au părut briza mării, iar pîrjolul – curcubeu.
