În ianuarie 1821, pe coclaurii ce uneau Craiova cu Bucureștii înainta o oaste tăcută. În fruntea ei mergea Tudor, călare pe destin. Era un destin mic la greabăn și cam împiedicat, dar doi grăjdari beți îl văzuseră într-o dimineață mîncînd jăratec, și așa s-a răspîndit legenda.
Pandurii erau speranța militară a oștirii. Ceilalți, de zece ori mai mulți, erau ciobani și zarzavagii răsculați pentru libertățile și fraternitățile oltenești. Furcile, coasele și topoarele pe care le purtau cu ei la luptă nu le purtau degeaba, pe drum ivindu-se multe ocazii de a da o mînă de ajutor în gospodăriile pe lîngă care treceau.
Tudor își conducea oamenii cu chibzuință și îndrăzneală. Cetele trimise împotriva lui ba s-au rătăcit, ba s-au împotmolit, ba îl mai caută și azi. Codrii, nămeții, lupii, noroaiele, hoții și nesfîrșita întindere a Bărăganului l-au ajutat pe erou să înainteze în istorie.
Eteriștii l-au momit pe Vladimirescu în masonerie. Prezența în lojă a lui Iordache Olimpiotul, vechi camarad de arme, de care îl legau multe jafuri și incendieri, i-a adormit bănuielile față de această frăție dubioasă. O, ce tinerețe învăpăiată trăise Tudor în compania lui Iordache! Ce raiduri de noapte, ce pîrjoluri, ce beții cu ofițerii ruși! Se povestește că, odată, după ce capturaseră un convoi turcesc împotmolit în mocirlele Giurgiului, Iordache a pus rămășag că nimerește cu archebuza, de la douăzeci de pași, o ulcică așezată pe capul beiului. Și, fiindcă trăgătorul a ținut să golească mai înainte ulcica, ca să nu risipească merlotul, a fost nevoie de cinci prizonieri pînă cînd Olimpiotul să doboare și altceva decît turci.
Cu asemenea amintiri de vitejie, Tudor n-a pus la îndoială buna credință a camaradului său și s-a lăsat tîrît în vicleana organizație a lui Constantin Samurcaș unde, în afară de fanarioți și iscoade otomane, mai găseai doar spionii ruși.
Eroului nostru istoria începea să-i sape statuia, dar și groapa. Pînă la înmormîntare mai era însă cale lungă, aproape două luni. Cei care își închipuiau că, sub burlanul negru de pe cap, Tudor își ținea banii aveau să afle curînd că, de fapt, acolo își păstra ideile.
Taree!