Năprasnica iarnă 1821-1822

În crunta iarnă care a urmat morții lui Tudor Vladimirescu, Țările Române și-au văzut sfîrșitul aproape. Depresia, sărăcia și gerul au fost cît pe ce să stingă insula noastră de latinitate. Un viscol cum nu se mai văzuse de la plecarea mamuților s-a abătut peste prăpădul lăsat în urmă de turci, de eteriști, de ruși, de albanezi și de lăcuste.

Era atît de frig încît, în puținele vetre în care pîlpîia focul, puteai auzi jarul dîrdîind. Nu era nimic de mîncare, cu excepția rudelor apropiate. Cu o mînă de orz puteai avea cea mai frumoasă virgină a Bărăganului, cu o grămăjoară de nuci puteai viola sub ochii părinților orice ți-ar fi fost pe plac în Cetatea Sucevei, iar cu un sac de mălai te puteai înscăuna domn.

Lupii nu mai aveau curaj să dea iama, ca altădată, în bordeie, de frică să nu fie înhățați și puși la frigare. Ba chiar gospodarii mai famelici lăsau înadins ușa deschisă, doar-doar o îndrăzni vreo fiară să se riște.

Nu mai existau nici animale domestice și nici recolte. Ultima oaie vie murise în aceeași zi cu domnul Tudor, la ospățul dat de Ipsilanti cu ocazia trădării. Hambarele nu mai aveau nici grîu, nici șoareci și nici măcar stinghii, fiindcă gospodarii le mîncaseră, pe rînd, pe toate.

Graurii, vrăbiile, sticleții și botgroșii dispăruseră cu totul. Păsările mici ocoleau cu inteligență Valahia și Moldova. Foamea era așa de mare încît arcașii erau în stare să nimerească, de foame, musculița din ciocul unui pițigoi aflat în zbor.

Merele pădurețe, ceapa-ciorii, leurda, ștevia, ba chiar scoarța de copac apăreau în povestirile bătrînilor despre belșugul zilelor de odinioară. Dropia, muflonul, acvila de munte, foca de Caliacra și barza neagră atunci au dispărut. Au dispărut, se pare, și alte specii care n-au mai apucat să răzbată printre gonacii înfometatei ierni 1821-1822 și să ajungă în atlasul zoologic. Bourul, de exemplu, se felicita singur pentru ideea de a fi fost deja dispărut. Dacă cineva vorbea despre pîine de față cu obștea era biciuit pentru instigare, iar un copil care a spus că a văzut trecînd o vacă a fost ars de viu pentru vrăjitorie și ulterior mîncat.

Cu toate astea, românii au supraviețuit. Primăvara i-a găsit aproape neschimbați. Untișorul, urzicile și iarba timpurie le-au readus inconștiența pe buze și iată-i la fel de nepăsători în fața celor două secole de istorie care nu le anunțau nimic bun.