Merită statuie, bă! La cei 70 de ani împliniți deunăzi, Mircea Lucescu va fi turnat în bronz lîngă stadionul din Donețk (sau, mă rog, pe lîngă ce-o mai fi rămas pe-acolo). Am văzut și macheta, e frumușică, deși, în viziunea noastră artistică, parc-am fi plasat personajul pe banca tehnică, nu pe o bancă-n parc. Păi, nea Mircea nu-i pensionar, nu va fi niciodată, pen’ că nu se descurcă în altă profesiune decît fotbalul. Există astfel de ciudați, încremeniți într-o tinerețe suspectă, dopați cu ideea că s-au născut, trăiesc și vor muri pe teren. Unii dintre ei, iată, apucă să-și vadă statuia încă din timpul vieții pămîntene.
Așa că, stîrniți de generoasa inițiativă ucraineană, picarăm un pic pe gînduri: băi, da’ noi, românii, de ce avem atît de puține statui? Așteptăm să vină mexicanii să ne suie eroul pe soclu, așa cum s-a întîmplat – spune legenda – după Guadalajara ’70? Sigur, îl avem pe Ivan Patzaichin, idolul nostru, unicul, inegalabilul, supremul, la intrarea din Ștefan cel Mare. E cam puțin. Omul ăsta ar merita monumente în toate provinciile românești, ca Mihai Viteazul.
La modul figurat și simbolic, dar bine înrădăcinat mental, românașului îi plac doar statuile de ghips-carton. Le poți înlocui una-două, de pe o zi pe alta, în funcție de mode și de toane. Nu mai ținem minte ce a fost ieri, darmite că am avut, de bine, de rău, niște eroi, o tradiție. Și d-aia pornim mereu, iar și iar, chinuit, de la capăt. Acum, plecarăm de la statuia lui Lucescu din Donețk. Ei bine, există în galeria lui Dinamo (apropo, un călduros “Muie Dinamo!”) mulți puștani pentru care istoria clubului începe abia de la Hîldan încoace. Habar n-au că actualul antrenor de la Șahtior a jucat bine în echipă cu d’alde Cornel Dinu, Radu Nunweiller sau Florea Dumitrache, că a existat tripleta letală Mulțescu-Orac-Țălnar și că, prin ’89-’90, viitorul Il Luce dirija un Dinamo mai super de enșpe ori decît actualul new-new-cool Dinamo. Copiii ăștia, săracii, dacă vor să treacă examenul de ultras, ar trebui examinați mai atent – hai, nu din opera lui Pîrcălab, da’ măcar din istoria războiului cu SV Hamburg. Ei n-au nici o vină, bieții ignoranți, așa s-a ajuns cam peste tot.
Steaua își pierde și ea memoria. Există două Universități Craiova și două Politehnici Timișoara. Clujul bîjbîie, într-o dublă criză de identitate și insolvență. De baba UTA mai știe cineva ceva? Mai trăiește? Și tot așa, de la Farul Constanța la FCM Baia Mare, de la Jiul Petroșani la Corvinul Hunedoara, lîngă combinat, unde a început legenda managerială a statuii din Donețk.
Există un Oficiu Național pentru Cultul Eroilor neamului. Ar putea și FRF să înființeze o comisie pentru evitarea erorilor ce ne-au adus în halul ăsta de amnezie. O idee: proiectul “11 pentru România”. Votați-i pe cei 11 eroi ai fotbalului național! Să le facem statuie, bă!
Da’ de F.C. Arges, Dobrin, Radu II, Barbulescu etc
Ar mai fi și statuia lui Oblemenco de la Craiova, dar cam atât. În Anglia am văzut niște statui foarte frumoase ale legendelor lor, cea mai mișto mi s-a părut cea a lui Bobby Robson de la Ispwich, și cea mai spectaculoasă – Dennis Bergkamp în față la Highbury, dar la noi nu există, din păcate, cultura legendelor care odată ne-au încântat. Pe mine mă calcă pe nervi și denumirile stadioanelor de la noi: „Arena”, „Unirea”, „Pacea”, „Gloria” etc. Nimănui nu i-a dat prin cap să-și numească stadionul „Rudi Wetzer” sau „Ozon”, de exemplu. Ce, ne-ar cădea moțul dacă am numi stadionul din Râmnicu Vâlcea „Carabageac” sau „Teleșpan”, pe cel din Buzău „Ion Balaur”, ori pe cel din Ghencea „Zavoda” sau „Sfinxul Alecsandrescu”? Sunt chiar nume cu rezonanță, pe lângă faptul că ar aduce un plus de interes din partea eventualelor echipe străine care ar juca aici, ziariștii ar pune întrebări de genul : „Dar de unde vine numele? Cine a fost respectivul?…” Așa, ce întrebări să mai pui în fața unui stadion cu numele „Abatorul”?…