Gheorghe Cristescu a fost primul secretar general al PCR și unul din cei doi ilegaliști comuniști ai anilor ’20 care au reușit să scape cu viață din îmbrățișarea ideologică a tovarășilor. S-a născut în 1882 într-un fel de sat din județul Giurgiu, atît de sărac încît turcii care veneau de la Stambul la București să ia birul sau să schimbe domnul s-au oprit acolo, secole la rînd, doar să-și facă nevoile.
Ghiță a absolvit în total patru clase, dar acele patru clase i-au fost de ajuns să conducă Partidul Comunist, așa cum i-au fost mai tîrziu și lui Ceaușescu și, după cum se vede chiar azi, și altora. Era un bărbat înalt și arătos, înzestrat cu istețimea naturală a țăranului mort de foame și cu o ură de clasă pe care nu știa s-o deosebească de bătaie și furt.
La 15 ani s-a înscris în mișcarea muncitorească și a ocupat diverse funcții în Partidul Social Democrat Muncitoresc Român, Uniunea Socialistă din România, Partidul Social Democrat și Comisia Generală a Sindicatelor. Bun de gură și iute de picior la confruntările cu jandarmii, agitator de mare talent, născut să vorbească mulțimii, Ghiță a ajuns deputat în Parlamentul României în 1919. În 1920 a participat la congresul Internaționalei Comuniste de la Moscova unde, spre mirarea tuturor, a supraviețuit după ce l-a contrazis pe Lenin.
Pentru că avea un atelier de cusut plăpumi în care exploata lumpen-proletariatul din zona Gării de Nord, socialistul Ghiță dobîndise supranumele Plăpumaru. În 1921 a fost ales secretar general al nou înființatului Partid Comunist și, în această calitate, a fost arestat, pus sub acuzare, judecat și achitat de mai multe ori, uneori chiar pentru fapte necomise, cum a fost cazul atentatului cu bombă de la Senat, unde se pare că n-a avut nici un amestec.
Viața în ilegalitate era dură. Ghiță Plăpumaru a trebuit să înfrunte intrigi puse la cale de Siguranță, Comintern și, mai ales, de frații săi de luptă, iar abilitatea lui de a-și feri capul de răngile colegilor a ajuns proverbială. Mulțumită stilului său inflexibil, a fost dat afară din PCR. A fost nevoit să treacă la socialiști, apoi la social-democrați, suferind din cauza înmuierii discursului radical, plimbîndu-se prin politică și prin pușcării cu pasul unui revoluționar nebun, loial ideilor lui Lenin, înjurîndu-i de mamă pe Stalin, pe Troțki și pe toți bolșevicii români.
În primul război mondial, în timpul ocupației Bucureștiului, a fost condamnat de nemți la moarte pentru că luase apărarea unor muncitori și a fost salvat doar de intervenția socialiștilor germani. După 23 august 1944 s-a ferit să se apropie de comuniștii veniți pe tancuri, iar în alegerile din 1946 a mers pe listele Partidului Social Democrat al lui Titel Petrescu. Rezultatul a fost arestarea și patru ani de muncă silnică la Canal, apoi rearestarea în 1952, pentru alți patru. Un fost comisar de Siguranță, care săpa alături de el la Canal și care-l știa de pe vremea cînd îi aresta pe comuniști, l-a întrebat: „Ce cauți dumneata aici? Nu sînt ai dumitale la putere?“. La care Ghiță Plăpumaru, primul secretar general al PCR și comunistul cu cea mai intensă activitate ilegală pentru cauză, a răspuns: „Ăștia nu sînt ai mei. Ai mei au murit toți în 1924, odată cu tovarășul Lenin“.
Ceaușescu l-a reabilitat în 1969, după ce Ghiță i-a trimis o scrisoare din Călimănești: „De la Cristescu Plăpumarul către Ceaușescu cizmarul“. S-ar zice că Nea Nicu a avut simțul umorului, dar a contat mai degrabă faptul că Ghiță îl înjura de mama focului pe Gheorghiu-Dej, spre deliciul geniului din Carpați.
Gheorghe Cristescu a murit în 1973, la 91 de ani, omagiat ca o fosilă autentică a comunismului pur și dur.
