Liicene, ce-ți mai place muia! Sună expresiv, nu-i așa? – ca titlu de tabloid sau ca postare pe net. Am trăit s-o vedem și pe asta. Din diaspora (dl Tismăneanu) sau din țară (dl Liiceanu) au elogiat acest consacrat cuvînt compus din patru litere. Cu sofisticate argumente intelectuale, marii politologi și filosofi ai națiunii au cauționat mîrlănia, golănia și violența. Păi, se poate, măi, boieri ai minții și aristocrați ai regimului băsist? Speram că noi, vidanjorii, ne vom ocupa cu mizeriile de pe stadioane. Iar ei, așa-zișii „intelectuali publici”, vor asana societatea. Ei bine, a ieșit fix pe dos. Pe stadion e curățenie lucie, în timp ce idioții agresivi invadează strada, perturbînd grav meciul din Piața Victoriei. Aici, zicem noi, este și responsabilitatea unor intelectuali finuți care, altfel, disprețuiesc fotbalul – un sport pentru masele necultivate, pentru mulțimea ineptă. Ar fi fost cazul ca dînșii, rafinați universitari, să se delimiteze ferm, din start.
Ultrașii (dacă ultrași or fi fost cu toții) au reacționat pavlovian, ca niște animale cum sînt. Au simțit miros de muie și au venit să se ia la omor cu jandarmii. Fenomenologia muii, iată, generează efecte perverse. Departe de noi gîndul de a fi niște pudibonzi, Doamne ferește, beli-ne-am și băga-ne-am. Totuși, deja s-a ajuns prea departe. Niște oameni cu știință de carte au ajuns – vai de capul lor! – să justifice obscenitatea și trivialitatea. Ne întoarcem, jenant, în timp. Prin anii ’30, tot așa, știe dl Tismăneanu, floarea intelectualității susținea comportamentele unor huligani. A ieșit ce a ieșit, o nenorocire fără seamăn. Mult mai demult, în Antichitate, știe și dl Liiceanu, a ieșit vorba celebră cum că „Omul e măsura tuturor lucrurilor”. Ei bine, în zilele noastre, niște profesori bănuiți rezonabil c-ar fi cu mințile la ei au schimbat puțintel calimera. „O muie, măsura tuturor lucrurilor”, au acceptat și decretat. Din peluză, derbedeii doar atît așteptau. S-a văzut cum a ieșit.
Cuvîntul ăsta, din patru litere, poa’ să șadă bine-mersi pe stadion. Este salutul uzual, adresat de ultrași către dușmanii iubiți, alți ultrași, din galeriile adverse. Da’ trebuie să rămînă doar acolo, în peluza imundă. Hai să nu exportăm și golăniile noastre chiar peste Ocean – așa cum bine atrăgea atenția și Simona Halep, cîștigătoarea turneului de la Montréal. Sigur, propunem un concept sofisticat, l-or mai dezbate domnii Liiceanu și Tismăneanu. Cine ridică muia, de muie va pieri!
Să facem un apel la calm și rațiune? Sună ca dracu’, vorba lui Petre Roman. Așa cerea Ion Iliescu, bolșevicul cu mîinile pătate de sînge. Ei bine, nu, nu acceptăm așa ceva! Muia trebuie să continue. O susțin atîția oameni spălați, cu serviciu, necorupți și cu dinți în gură. Mulți dintre ei sînt prietenii, frații și surorile noastre. Din beznă, niște decerebrați abia așteaptă următoarea ocazie – să dea omor la Jandarmerie, încurajați de niște ‘telectuali iresponsabili. Asta e, meciul continuă. Hai România!
Bun articol. Trist totuși că s-a dus pe paulă și „intelectualitatea”. Nu ăștia basistii, ci ceilalți care nu au curajul sa ridice vocea împotriva intelectualilor muisti (e o mișcare, definită de ei, denumita de mine).