Pe lîngă arta crimei, a terorii, a întunericului și a sărăciei, comunismul a încurajat și artele frumoase. Le-a încurajat cu parul ideologic și cu pulanul secției de Miliție, e adevărat, le-a mînat ca pe vite în grajdul propagandei, dar le-a lăsat cumva în viață și le-a muls în folosul său. Talentul, atît cît a fost el, a trăit cu fața acoperită de vălul roșu stalinist, înmuiat în sîngele capodoperelor nenăscute și lăsat să se usuce la soarele cooperativizării forțate. Cu toate astea, cînd și cînd, arta a mai reușit să străpungă stratul gros al cenzurii și să dea semne de viață.
Corneliu Baba e considerat cel mai mare portretist român al secolului XX, dar acest clasament nu îi ia în considerare pe cei care n-au putut picta în deplină libertate. Corneliu a reușit cumva să se strecoare printre cerințele artei și ale ședințelor de partid și a dus la capăt o operă consistentă, întinsă pe șapte decenii și trei dictaturi.
S-a născut în 1906 la Craiova și a arătat de mic un simț înnăscut al desenului realist. Corneliu executa portrete la minut încă din școala primară, luînd lecții direct de la natură, urmînd conturul personajelor reale, fără altă îndrumare decît vocea interioară ce îi separă pe nebuni de oamenii de rînd. La 20 de ani a ajuns la Academia de Arte Frumoase din București, dar pictura s-a dovedit a fi mai importantă decît școala, așa că a abandonat cursurile și a păstrat șevaletul. La sfîrșitul anilor ’30 începe să expună și să se inspire din arta artiștilor consacrați. Studiază la Iași cu Nicolae Tonitza, dar nu se sfiește să fure meserie de la maeștrii morți. Portretele lui au grimasele monștrilor lui Goya și umbre luate cu împrumut din tablourile lui Rembrandt, iar amestecul final face impresie. La Iași urcă în cariera universitară: pe durata războiului ajunge profesor de pictură. În 1946, după ce își face debutul oficial cu o expoziție la București, e arestat pentru cîteva săptămîni, eliberat și mutat de la Iași în Capitală.
Pe durata acestor evenimente postbelice existențiale, se pare că în arta lui Corneliu Baba au intervenit cîteva conversații zguduitoare cu anchetatorii. Arta lui se cumințește, adoptă temele socialismului revoluționar și, în plin elan colectivist, se dă pe brazdă. Corneliu pictează secerători, oțelari, brigadieri. Chiar dacă tehnicile împrumutate de la flamanzi sînt încă vizibile, partidul nu bagă de seamă și aplaudă forța tablourilor realiste. Autorul începe să călătorească împreună cu opera sa la Moscova, la Leningrad, la Praga, de unde se întoarce copleșit de medalii. Sînt anii în care elitele României sînt exterminate în închisori și în lagărele de muncă. Dar picturile cu țărani și discuțiile cu Securitatea îl feresc pe Corneliu de atelierele torturii. Și, pentru că a ales să nu-l bage la pușcărie, partidul face din el un reper al artei socialiste. Corneliu cunoaște triumful oficial, e făcut profesor la Institutul de Arte Frumoase din București, e acoperit de onoruri, admis în Academie. I se organizează expoziții la Viena, Helsinki, Bruxelles, Cairo, New Delhi, Berlin, New York. Uniunea Sovietică îl decorează cu „Steaua Roșie“. Talentul său se zbate din răsputeri să ajungă la nivelul reputației sale, și uneori chiar izbutește.
Corneliu Baba rămîne un artist major al epocii comuniste, cu o operă-școală, ce reușește să dăinuie, păcălind activiștii și ofițerii de Securitate și obligînd sistemul să susțină un elev al reacționarilor pictori romantici și flamanzi. Se zice că farsa jucată regimului a atins desăvîrșirea atunci cînd Nicolae Ceaușescu i-a cerut să-i facă portretul, iar Baba l-a refuzat.
Mi-l inchipui pe Pingelica pictat a la El Greco faza târzie, când i se accentuase enoftalmia și strabismul. Înalt și emaciat, transfigurat de plata datoriei externe, dezarmare nucleară, pace în Orientul Mijlociu…câte griji