Primăvara anului 1847 ar fi trecut neobservată fără incendiul care a făcut din București micul oraș-lumină al Europei. În ziua de Paști, cînd Fiul Domnului era luat cu Învierea și mulțimea înfuleca ouă vopsite, cineva a uitat lumînarea în butoiul cu păcură al boierului Drugănescu.
Capitala Valahiei nu cunoștea pe atunci, în afara lemnului, chirpicilor și paiantei, alt material de construcție. Existau trei palate de cărămidă și vreo cinci biserici de piatră, dar toate aveau acoperișurile din lemn.
Cînd scînteile s-au transformat în flăcări, iar flăcările în pîrjol, Bucureștiul putea fi zărit din mai multe capitale europene doar mulțumită fumului. Au ars atunci 686 de case, 1.142 de prăvălii, 12 biserici și 10 hanuri. Dar pînă să se facă toate astea scrum, domnitorul Gheorghe Bibescu s-a avîntat în lupta cu pojarul.
În uniforma lui plină de fireturi, ciucuri și eghileți, Bibescu a luat conducerea mahalagiilor și i-a organizat pe loc, așa cum ar fi trebuit să organizeze și n-a făcut-o, în cei cinci ani de domnie, unitatea de pompieri. Plin de funingine, cu o privire de nebun și cu mișcările ridicole ale unui doctor în drept la Paris, Bibescu a făcut mulțimea să pună mîna pe găleți. Nicolae Iorga îl vede pe domn cu uniforma aprinsă, aruncîndu-se în apă ca să scape de arsuri, iar de acolo revenind în fruntea lanțului de găleți.
Ghinionul a făcut ca Dîmbovița, ale cărei gîrle se revărsau an de an și înecau mahalale întregi, să aleagă un alt moment pentru inundații, lăsînd stingerea incendiului doar în seama oamenilor. Vîntul, în schimb, a luat parte la eveniment cu toată puterea, sporindu-i întinderea și strălucirea.
Din cele o sută de mii de suflete ale Bucureștiului au pierit în incendiu doar 15, ceea ce arată că tătarii, turcii și chiar rușii se pricepeau mai bine ca românii să ațîțe cum trebuie un foc.
Peste cenușa rămasă, Bibescu a revărsat o ploaie de contribuții bănești, iar asta a declanșat o solidaritate națională, bisericească, negustorească și internațională nemaivăzută de atunci. Bucureștiul a început să fie reclădit cu banii Mitropoliei, ai mănăstirilor, ai curților de la Viena, Petersburg și chiar de la Stambul, ai negustorilor de la Lipsca și Brașov și, mai ales, cu banii moldovenilor de peste Milcov, aduși de Vasile Alecsandri.
Atunci s-au născut proprietățile și clădirile pe care, 168 de ani mai tîrziu, le-a împărțit ANRP samsarului imobiliar Stelian Gheorghe.
Super articol !!!! Super caricatura !!!!