O domnișoară brunetă de la Crucea Roșie, care circula nu tocmai nestingherită, însă fără griji prea mari de la București la Iași, dar și de la Iași la București, cu furgoanele Crucii Roșii, i-a spus Vasilicăi că în capitala pribegiei se împuțise treaba, din cauza bolilor „transmisibile”. Nu cele sexuale, doamnă! Deși nici alea nu erau de disprețuit, ci a bolilor care se căpătau pe front și se luau și dincoace de tranșee, mai ales holera.
Domnișoara nu știa de unde se alegea lumea cu bolile astea, dar constatase și ea că erau molipsitoare, așa că ieșenii care aflaseră și ei ce și cum, se cam săturaseră să facă pe gazdele refugiaților și pe spitalizatorii soldaților care veneau de pe front fără să fie răniți, dar bolnavi-morți.
Pe domnișoara de la Crucea Roșie o chema Lăzărescu; pe numele mic, Puica. Era rudă de la distanță cu dl Marghiloman premierul, dar nu se lăuda cu asta: ea era de partea guvernului de la Iași. Avusese onoarea să o cunoască pe Regină și de la Ea învățase că atunci cînd ai de-a face cu bolnavii, nu-i întrebi de ce suferă, ca să știi dacă să te ții la distanță de ei, ci încerci să le alini suferința.
Vasilica era de altă părere. Medicii, ca și generalii, trebuiau să aibă grijă de pielea lor, ca să-și poată vedea de treabă. Și atunci, doamnă Vasilico, cum era cu Regina care se ducea la căpătîiul tuturor soldaților? Poate că Regina, și-a dat moașa cu presupusul, a venit din Anglia cu o sănătate de fier, prin care nu trecea holera.
Iar dacă la Iași nu se mai găsea de mîncare decît pe sponci, în București mureau oamenii de foame din cauza rechizițiilor.Căci ce le scăpa nemților ajungea pe mîna bulgarilor care voiau să ne jupoaie de vii după războiul din 1913, cînd le luaserăm Cadrilaterul. Acum ei ne confiscau vacile și oile, porcii, caii și chiar măgarii, pe care-i mînau în Bulgaria, ca să le arate celor de acasă că izbîndiseră în război. Nemții ne mai mulgeau șide petrol și de bani. Metodic, dar și inventînd taxe prin orașele ocupate, cum era taxa pe cîini pe care dacă n-o plăteai te alegeai cu o amendă de cinci ori mai mare decît taxa.
Domnișoara Puica Lăzărescu era de părere că totuși nemții aveau un ștaif. Nu ca bulgarii. Pentru ea cea mai bună dovadă era că nemții o lăsau să treacă cu crucea ei roșie pe la Focșani, unde ocupaseră orașul.
Dar cum era cu reputația Reginei despre care se vorbea se bîrfea la Iași, dar și pe aici prin București, a întrebat-o Vasilica pe tînăra reprezentantă a Crucii Roșii. „Murdării românești și minciuni nemțești!” i-a răspuns Puica. După părerea ei Regina era mama răniților în război și zvonurile care veneau despre Ea i se trăgeau dinspre toți nenorociții din armată și din politică care voiau să se predea nemților. Regina venită din Anglia le spunea însă că atîta timp cît ea va fi regina acestei țări, țara avea să rămînă așa cum a fost, înainte ca ea să fi devenit regina României. Atunci, marele ei susținător n-a fost regele Ferdinand, ci Brătianu, ministrul care s-a jurat, la Iași, că România va fi din nou țară suverană.
Pînă atunci însă Regina Maria se ducea prin spitalele din Iași, îmbrăcată în alb, ca și cum s-ar fi întors la vremea cînd era mireasă și se pregătea să devină regina României.
Atunci, frumoasa fiică a ducelui de Edimburgh, recita ca pe o litanie Puica Lăzărescu, a hotărît împotriva sfaturilor tatălui ei, ducele, să se mărite cu un oarecare prinț Ferdinand care pe atunci nici măcar nu era rege în România, unde o fi fost țara asta în care voia să se înfunde iubita lui fată. Viitorul rege, pe atunci tînăr și timid ofițer prusac nu se îndemna să-i facă curte adolescentei de 17 ani, încît Kaizerul însuși i-a trimis vorbă să fie mai îndrăzneț. Așa s-a decis prințul s-o întrebe dacă n-ar vrea să se logodească cu el. Iar Ea i-a zis da, deși ducele i-a spus să-l refuze. Puica știa toată istoria asta de la una dintre doamnele de companie ale Reginei care aflase chiar de la Ea că răposatul rege Carol, Dumnezeu să-l ierte, s-a dus la Londra la regina Victoria s-o ceară pe Mary în căsătorie pentru nepotul lui. Fusese o nuntă măreață, coană Vasilico, și cînd Ea a venit în România, n-a strîmbat din nas, chiar dacă, să recunoaștem, ar fi avut de ce. Țara în care se o adusese prințul nu era chiar un regat de lepădat. N-avea castele, nici drumuri pietruite, dar avea lanuri parcă nesfîrșite de grîu și de porumb, ape cu pești și păduri și vii. Iar turmele de oi și cirezile de vite îi aminteau de marea insulă din care plecase. Mary, care-și românizase numele i-a spus în engleză princiarului ei soț pe drumul de la Constanța la București, că Ea era mîndră de pe acum de Rumeinia și că, într-o zi, această țară s-ar putea să fie mîndră de Ea.
Vasilica nu se pricepea la asemenea chestii, dar îi plăcea ce-i spunea Puica de la Crucea Roșie. Numai că, deocamdată, domnișoară, nemții și ungurii și bulgarii stau pe capul nostru, nu noi pe al lor. Iar regina o fi cum spui, dar ce ne facem că pînă să ne mîndrim cu ea, uite ce pățim. Puica i-a zis că situația avea să se schimbe, chiar dacă deocamdată nemții călăreau Bucureștiul, după care i-a cerut o donație în bani pentru Crucea Roșie.
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
