Cînd a văzut-o pentru prima oară pe faimoasa domnișoară Mița, căreia i se mai zicea și Biciclista, cea mai de preț damă din București, Tiberiu s-a uitat la ea cu neascunsă admirație și cu oarece interes de bărbat care după căsătorie nu-și pierduse curiozitatea față de alte reprezentante ale sexului slab.
Mița își făcea plimbarea pe velociped, echipată în pantaloni negri, bufanți, fără să se lase tulburată de fluierăturile admirative ale domnilor care consumau cafea, bere sau spirtoase la mesele de pe trotuar ale localurilor de pe Calea Victoriei. Amicii săi din Cișmigiu i-au spus însă că Mița nu era abordabilă, dacă lui îi trecea prin cap una ca asta: era o damă de lux. Prin patul ei nu trecea oricine. De cînd venise în București, Mița își folosise farmecele cu folos. Acum era o femeie bogată. Avea moșie și sonde de petrol în Prahova, iar casa ei cu două etaje era printre cele mai jinduite imobile din inima tîrgului.
De cînd cu ocupația, marii ei clienți nu mai erau în București, plecaseră la Iași, în refugiu. Mița nu se consolase cu militarii care ocupaseră orașul. Așa că nici măcar înalții ofițeri nemți nu se bucurau de trupul ei, deși Mița era una dintre marile atracții vivante ale Capitalei. Se gîndise și ea să se ducă la Iași, dar se temea că s-ar fi ales praful de toată agoniseala ei de aici, căci erau destui bucureșteni dornici să-i jefuiască averea, dobîndită cu multă sudoare.
Mița nu era o patrioată, fiindcă nici patria n-avea o părere bună despre ea, dar avea anumite principii care o împiedicau să se culce cu nemții sau cu bulgarii care ocupaseră Capitala. Cel mai important era că se ferea de bărbații necunoscuți, ca să nu se trezească cu vreo boală care i-ar fi lichidat reputația de femeie de încredere. Iar al doilea era că, dacă nu le cunoștea limba eventualilor ei clienți, n-ar fi fost în stare să-i domine, ca pe românii care-și terminau treaba cu ea atunci cînd Mița îi stîrnea din vorbe, de-i făcea pînă și cei care aveau o bărbăție discutabilă să se simtă încîntați de întîlnirea cu ea. Despre ea se spunea că mai demult îl cucerise astfel și pe Rege, care se simțea mai la largul lui cu Mița decît cu princiara lui soție. Dar astea puteau fi simple bîrfe, chiar dacă în București, mai totdeauna , bîrfele, chiar și cele mai infame, se dovedeau adevărate.
Nemții îi confiscaseră ca pradă de război sondele pentru care Mița se culcase cu un om de afaceri liberal, căruia îi puțea gura, îi rechiziționaseră grîul și rapița de la moșie și îi băgaseră la parterul casei un colonel turc, mustăcios și bețiv, care vorbea mîndru o franceză pe care n-o înțelegea decît el.
În plimbările ei prin centru din ultima vreme, Mița avea un aer inabordabil, de-ai fi zis că se călugărise, doar că era îmbrăcată ca o femeie cît se putea de abordabilă, ceea ce stîrnea confuzii printre ofițerii de ocupație. Turcii, în special, care își închipuiau că ea se avea bine cu colonelul lor, voiau să-i cerceteze farmecele cu de-a sila. Mița i-a pus la punct, cerînd ajutorul patrulelor nemțești care își făceau rondul prin centrul orașului.
Tiberiu, care ar fi vrut să vadă de ce e în stare Mița, s-a mulțumit cu una dintre damele curățele din București, fiindcă Vasilica, atunci cînd se întorcea acasă de pe unde fusese, nu mai avea chef să-și facă datoria conjugală, ci se întorcea în pat cu spatele la el, cînd se duceau la culcare. Chiar dacă Tiberiu o privea cu recunoștință pe Vasilica, atunci cînd ea se întorcea acasă cu bani și cu de-ale gurii, asta nu-l împiedica să fie indispus că nevasta lui îi întorcea noaptea dindărătul în patul conjugal.
Vasilica o cunoștea și ea pe Mița de mulți ani, dar mult mai îndeaproape. Dama o invita de două ori pe lună la ea acasă și îi povestea cu cine se mai ocupă, asta și ca să afle dacă moașa știa cum stăteau amorezii ei cu bolile lumești. Pînă să intre România în război, moașa o cerceta cu atenție, minunîndu-se pentru sine că o femeie care n-avea nimic special în anatomia ei intimă și nu era nici foarte frumoasă putea să cucerească bărbații cu o ușurință fără egal. Într-o zi, Mița i-a răspuns la întrebarea pe care Vasilica nu îndrăznea să i-o pună. Ăsta era cadoul pe care i-l făcuse poate bunul Dumnezeu, chiar dacă ea nu călca pe la biserică, dar avea o iconiță la care se închina cu ochii în lacrimi dimineața și noaptea tîrziu, ca să-i ierte păcatele.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
