Cînd ocupanții nemți le-au dat ordin în scris bucureștenilor să nu mai umble cu birja, ci doar cu tramvaiul sau pedestru, Vasilica a făcut rost de o scutire. O ținea în geanta ei încăpătoare, de moașă, în care își ducea instrumentele. Nu era singura, dar ca să n-o ia lumea în ochi de rău că umblă cu birja și să n-o oprească patrulele militare, își lipise o cruce roșie pe geantă.
Crucea asta mai avea un rost – să nu-l strice pe Tiberiu al ei cu patrioții cu care se întîlnea. Ăștia oricum l-au luat la întrebări: se dăduse cu nemții doamna Vasilica? Tiberiu știa – și nu prea – cum era cu scutirea ei. Vasilica îi spusese că o primise de la Comandamentul german, ceea ce era adevărat. Numai că ea nu făcuse nici o petiție pentru asta.
Cîteva zile se supusese și ea ordinului, ca toți ceilalți, de se umplea de noroi pînă și pe poalele rochiei și ajungea istovită la femeile care trimiteau după ea. Așa că, pînă să vadă de ele, trebuia să-și tragă sufletul. Ca s-o ajute să se întărească, pacientele ei îi aduceau mai întîi un pahar cu apă, apoi un păhărel cu ceva tare. Vasilica era învățată din copilărie cu vinul dulce, pentru împărtășanie, dar și cu țuica îndulcită de la cununii și botezuri, care-i scurtase viața iubitului ei tată, preotul.
Dar după cîteva păhărele cu spirtoase luate pe burta goală, pe la femeile pe care le consulta, căci nu apuca totdeauna să mănînce înainte de a pleca de acasă, se binedispunea mai mult decît era cazul. Or, s-ar fi ales praful de reputația ei de moașă dacă femeile la care se ducea să le consulte ar fi început s-o povestească în privința asta. Sau dacă s-ar fi dus – Doamne, ferește – amețită la vreo naștere. Dar mersul pe jos o istovea, încît chiar dacă-și propunea să refuze tratația, pînă la urmă nu zicea nu, deși ar fi preferat o dulceață sau o linguriță de șerbet într-un pahar cu apă.
Cînd a ajuns cu o zi întîrziere la doamna Chioveanu, care i-a trimis o birjă acasă, pentru niște mîncărimi insuportabile, tînăra sa pacientă a făcut o criză de nervi. Fusese silită să primească în gazdă un maior german și un căpitan bulgar, cu care se purtase cît se putea de politicos în situația ei de soție a unui locotenent român dat dispărut în luptă.
Mîncărimile îi veneau de la niște păduchi lați, cu care se alesese de curînd, a informat-o Vasilica pe doamnna Chioveanu. Bine că nu era ceva mai rău! Dar trebuia să aibă grijă. Vasilica îi răsese cu un brici părul cîrlionțat sub care se ascundeau păduchii, după care o prevenise că și bărbatul de la care luase păduchii trebuia să urmeze același tratament. Doar că ea nu știa cînd avea s-o consulte din nou pe doamna Chioveanu. A doua zi, Vasilica a primit un plic cenușiu din partea Comandamentului german în care se afla ausweis-ul ei de a circula cu birja prin București, ca reprezentantă a Crucii Roșii.
Alte femei, printre care și doamna Chioveanu, aveau asemenea țidule, fără nici un fel de precizare a motivului pentru care le căpătaseră. Cu trăsurile lor sau cu birja, de la caz la caz, mai aveau voie să umble politicienii de la București și domnii jurnaliști care scriau la gazetele care mai apăreau sub ocupație.
Tiberiu și patrioții notau cine erau românii care aveau voie să umble cu birja și se mai luau la ceartă din cauza asta. Marile lor cazuri erau domnii scriitori Ion Slavici, ardeleanul, și Tudor Arghezi, olteanul, care trecuseră de partea ocupanților și le cîntau în strună în gazete, așa că aveau voie să umble cu birja. Dar, vorba unuia dintre patrioți: în țara asta, trădarea nu contează! La aceste zise, Tiberiu a ținut un mic discurs, de fapt marele lui discurs din acel an, împănat cu citate latinești: vom ști cum e patria de-abia atunci cînd nu ne vom mai lupta unii cu alții, ca supuși ai unor țări diferite. El nu se gîndea atunci la unire, ci îi apăra pe ardelenii care luptau împotriva românilor și a aliaților lor, de ajunseseră nemții să ocupe Bucureștiul.
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
